Când vine vorba de inteligenţa artificială, discuţia alunecă mai mereu spre ideile spectaculoase: superinteligenţa, moartea locurilor de muncă, sfârşitul creativităţii umane. Într-o nouă carte, sociologul Mona Sloane atrage însă atenţia asupra a ceva mult mai subtil şi mai profund: felul în care IA a devenit un fel de „oracol” al zilelor noastre, care ne hrăneşte încontinuu cu predicţii ce ne modelează vieţile – cum iubim, cum muncim, cum ne imaginăm viitorul. Iar transformarea predicţiei într-un principiu de organizare a întregii societăţi este, avertizează ea, o propunere periculoasă, scrie Live Science.
Într-o nouă carte, „Predicted: How AI Is Restructuring Social Life”, sociologul şi cercetătoarea în domeniul inteligenţei artificiale Mona Sloane, profesoară asistentă de ştiinţa datelor şi studii media la Universitatea din Virginia, propune o schimbare de perspectivă asupra unei tehnologii despre care se vorbeşte mult, dar adesea greşit.
De obicei, când vine vorba de inteligenţa artificială (IA), discuţia alunecă spre ideile spectaculoase: apariţia unei ipotetice inteligenţe artificiale generale (AGI), spectrul superinteligenţei, teama că tehnologia va subţia piaţa muncii sau că va provoca moartea ori transformarea creativităţii umane.
Sloane atrage însă atenţia asupra a ceva ce trece de obicei neobservat: nenumăratele moduri subtile, dar cu urmări uriaşe, în care IA remodelează deja ţesătura socială a lumii şi felul în care ne imaginăm, împreună, viitorul.
Argumentul ei porneşte de la constatarea că sistemele de IA nu sunt undeva departe de noi, ci integrate în însăşi inima felului în care interacţionăm cu lumea digitală.
Fie că e vorba de filtrarea e-mailurilor, de pieţele de predicţii sau de platformele de socializare, IA a devenit atât de omniprezentă în interfeţele cotidiene încât a dat naştere unui nou tip de „logică a predicţiei” – o logică ce face presupuneri despre cine eşti şi despre cum e probabil să te comporţi.
Pentru a explica felul în care această tehnologie a ajuns să ne domine, Sloane o compară cu oracolele din Grecia antică.
Trăim, spune ea, într-o lume a oracolelor care ne hrănesc încontinuu cu predicţii ce ne modelează vieţile – felul în care socializăm, iubim, muncim şi avem acces la resurse.
Le considerăm atât de puternice încât le lăsăm să hotărască soarta unor economii întregi şi chiar a unor configuraţii geopolitice. Diferenţa faţă de antichitate este că oracolele noastre nu mai sunt mari preotese care rostesc profeţii divine, ci sisteme de inteligenţă artificială topite în infrastructura vieţii de zi cu zi.
Şi este aproape imposibil să scapi de strânsoarea lor. Foloseşti IA, voluntar şi involuntar, în permanenţă: prin furnizorii de e-mail care se bazează pe capacităţile predictive ale IA pentru filtrele de spam, prin operaţiunile bancare online, care te înrolează în sisteme automatizate de detectare a fraudelor, sau prin programele de IA generativă care te ajută cu sarcinile administrative.
Tehnologia ajunge, astfel, parte din felul în care percepi lumea. Poate fi o uşurare atunci când te ajută să faci lucruri de care te temi sau la care nu te pricepi – un şablon de tabel, uniformizarea limbajului într-un raport, o imagine pentru o prezentare.
Alteori, însă, trebuie să o iei de mână cu multă atenţie, verificându-i şi corectându-i rezultatele, iar câteodată, exasperat, renunţi şi o iei de la capăt, ca să-ţi termini singur treaba.
Tocmai această omniprezenţă ne face, avertizează Sloane, să privim sistemele de IA drept fenomene inevitabile, aproape naturale, cărora le suntem supuşi – în loc să le vedem ca pe ceva din care facem parte. În realitate, ele sunt concepte cantitative, care iau naştere din acorduri sociale despre cum ar trebui să surprindem şi să interpretăm lumea din jur.
Aici, autoarea se sprijină pe logicianul şi filosoful ştiinţei Rudolf Carnap. „Conceptele cantitative nu ne sunt date de natură: ele iau naştere din practica noastră de a aplica numere fenomenelor naturale”, scria acesta în 1966.
Ideea lui era că numerele sunt utile pentru că permit informaţiei să circule mai uşor dintr-un context în altul, ca un fel de limbaj, şi pentru că fac posibile predicţiile matematice.
Pentru Carnap, acest lucru servea înainte de toate la construirea vieţii moderne: capacitatea de a prezice cum se vor comporta energia, compuşii şi materialele în anumite configuraţii este chiar motivul pentru care oamenii au reuşit să construiască avioane, maşini şi telefoane. Predicţia era, pentru el, un simplu instrument.
Aproape 60 de ani mai târziu, spune Sloane, IA a răsturnat această abordare pragmatică. Predicţia nu mai este doar o unealtă practică în fizică sau în inginerie: promisiunile puterii „de oracol” a IA au transformat-o într-o logică de structurare a vieţii sociale.
Iar aceasta, atrage ea atenţia, este o propunere periculoasă, pentru că sugerează că IA ar fi întotdeauna necesară sau chiar inevitabilă şi abate atenţia de la forţele sociale care modelează, de fapt, ideile din jurul acestei tehnologii.
Concluzia autoarei este că sistemele de IA nu sunt fenomene naturale care ni se întâmplă, ci expresii colective ale societăţii. Ele nu reprezintă doar un balon de hype sau o înşelătorie plăsmuită de elitele tehnologice globale, ci semnalează o schimbare mai amplă în felul în care ne imaginăm şi întruchipăm societatea.
Multe critici la adresa IA reduc fenomenul la supraveghere sporită şi extracţie capitalistă, însă Sloane consideră acest diagnostic mult prea îngust. Cel mai puternic efect al IA ar fi, în viziunea ei, recalibrarea subtilă, dar cuprinzătoare, a întregii societăţi în jurul predicţiei ca principiu de organizare – un fenomen pe care ea îl numeşte „paradigma predicţiei”.
În fond, IA este o infrastructură socială: la fel ca orice infrastructură, ea lasă resursele şi ideile să curgă în anumite direcţii, dar nu şi în altele. Foloseşte datele din trecutul nostru colectiv pentru a ne prezice viitorul individual şi, pentru că operează mereu cu viitoruri, consolidează un regim al timpului liniar, în care trecutul prezice întotdeauna viitorul.
De aici şi avertismentul final al Monei Sloane: adevărata problemă a inteligenţei artificiale nu este ascensiunea maşinilor inteligente, ci însemnătatea socială extraordinară pe care o acordăm acestei liniarităţi – o obsesie pentru un singur viitor, care ne lasă prea puţin loc să ne întrebăm ce alte viitoruri ar mai fi posibile sau pe care poate ni le-am dori cu adevărat.
