Pompierii din Bangkok ajung mult mai des la intervenții pentru șerpi decât la incendii, iar în fiecare an prind în jur de 30.000 de reptile ascunse prin canalizări, toalete, ghivece sau grămezi de deșeuri. Cel mai bun dintre ei, Pinyo Pukpinyo, un veteran de 56 de ani care a fost mușcat de atâtea ori încât nici nu mai ține socoteala, are însă o regulă de la care nu se abate niciodată: nu omoară niciun șarpe pe care îl prinde. Din acest motiv, remiza lui improvizată de sub o linie de monorai a ajuns să adăpostească între 200 și 300 de reptile, printre care cel puțin 70 de cobre și pitoni de peste patru metri. Reptilele sunt ținute în sticle, saci și cutii de plastic, pe care le hrănește din propriul buzunar până când le poate elibera în natură, scrie The New York Times.
Odată ce ai văzut un șarpe în Bangkok, începi să vezi șerpi peste tot. Colacii de cabluri electrice arată ca niște șerpi. Furtunurile de la pompele de benzină arată ca niște șerpi. Lianele, verzi și pline de viață, arată ca niște șerpi.
Există însă, după cum bine știe Pinyo Pukpinyo, și foarte mulți șerpi adevărați. În Bangkok, pompierii și echipele de salvare prind în fiecare an în jur de 30.000 de șerpi.
Într-o tură obișnuită de o jumătate de zi, Pinyo, cel mai bun prinzător de șerpi din capitala Thailandei, prinde peste 20 de reptile, ascunse în canalizări, încolăcite în ghivece și toalete, prinse printre deșeurile reciclabile sau lipite de crengi, gata să se înfrupte cu gecko și tupaia.
Prinde cobre, pitoni, krați și vipere cu foseta. Aceștia sunt șerpii de care trebuie să te temi. Printre speciile inofensive, cel puțin pentru oameni, se numără șerpii arboricoli, șerpii-șoarecari, șerpii kukri și șerpii-curcubeu.
Pinyo, în vârstă de 56 de ani, s-a angajat la pompierii din Bangkok la 18 ani și a descoperit abia apoi că pompierii de aici prind mult mai mulți șerpi decât sting incendii. Mai presus de orice, vrea să se știe un singur lucru: nu omoară șerpii pe care îi prinde.
În parte, motivul este credința sa budistă. Dar, mai ales, nu e vina șerpilor că noi, oamenii, ne-am extins jungla urbană în jungla adevărată. Nu e vina șerpilor că Bangkokul este inundat în sezonul musonic, iar apa le acoperă adăposturile și îi obligă să înoate pe lângă mall-uri și blocuri de apartamente.
„Merită să se întoarcă în natură”, a spus Pinyo. „Mușcă doar atunci când sunt obligați să se apere”.
Această interdicție de principiu de a ucide șerpii i-a creat lui Pinyo o problemă, care s-a tot amplificat în lunile de când remiza sa de pompieri din Bang Khen, în nord-estul Bangkokului, aflată acum în renovare, s-a mutat în câteva construcții prefabricate înghesuite sub o linie de monorai suspendată.
Pinyo are mult prea mulți șerpi.
Nu știe sigur câți, dar sunt peste 200. Sau poate 300. Cobre sunt cu siguranță 70. Cel puțin. În remiza sa, o adevărată cavernă de beton în care soarele e blocat de șinele Skytrain, aproape fiecare cadă, fiecare sticlă de apă, fiecare sac și fiecare cutie de plastic în care altfel s-ar ține pantofi sau lenjerie adăpostește un șarpe, uneori chiar mai mulți. Unii dintre pitoni au peste patru metri și jumătate lungime.
La fiecare câteva luni, Pinyo iese din Bangkok cu mașina și descarcă, într-un parc național sau într-o pădure, un ghem de șerpi ca într-un film de groază. Apoi o ia de la capăt, prinzând și adunând șerpi până la următorul pelerinaj la țară.
Hrana pentru toți acești șerpi costă în jur de 300 de dolari pe lună, bani pe care Pinyo îi scoate din propriul buzunar. Soției și fiicei lui nu le plac șerpii. Tatăl său, care a murit anul acesta, era atât de supărat din cauza tuturor șerpilor veninoși încât a refuzat să-l viziteze când a fost internat în spital după inevitabila mușcătură. Dar șerpii, spune Pinyo, l-au ales pe el. Este karma lui.
„Tatăl meu obișnuia să spună că sunt încăpățânat ca o cobră”, a spus Pinyo. „Poate că e adevărat. A trebuit să învăț totul singur și să nu renunț, pentru că nimeni nu m-a învățat cum să prind șerpi”.
Tatăl lui Pinyo, șofer de limuzină la un hotel, își dorea ca fiul său să aibă un post stabil la stat, iar Pinyo a trecut examenul pentru poliție. Însă, din cauza lipsei cronice de pompieri, a fost repartizat în această meserie. Salariul de bază de la început era mai mic de 100 de dolari pe lună. (Acum câștigă în jur de 1.500.) Recunoaște că era îngrozit când a fost trimis, fără niciun fel de pregătire, să prindă primul său piton, înarmat doar cu un băț cu un cârlig la capăt.
„Voiam să prind băieți răi, ca în filme, nu să prind șerpi”, mi-a spus el.
A învățat repede, la locul de muncă. A studiat cărți precum „Manualul de gestionare practică a mușcăturilor de șarpe și a leziunilor provocate de toxine animale”. Pe parcurs, a descoperit că, oricât de mult îi plăcea să ghicească personalitatea șerpilor – felul în care o cobră imită mișcările unui om sau felul în care un pui de piton își exersează mușcătura –, ceea ce îi plăcea cu adevărat era reacția oamenilor care tocmai scăpaseră de un șarpe din casă sau din birou.
„Îmi adresează multe rugăciuni și urări de bine”, a spus Pinyo. „E mai bine decât orice se poate cumpăra cu bani”.
Asemenea unui medic care, la o cină, e asaltat cu bolile celorlalți invitați, Pinyo este solicitat în permanență pentru expertiza sa. Din fericire, e generos.
Luna trecută, Pinyo și adjuncții săi au organizat un curs de instruire la un hotel Mövenpick din Bangkok, cu mochetă pufoasă în hol și o grădină luxuriantă. Ca oriunde în Bangkok, existau șerpi, iar toată lumea, de la concierge și managerul de tură până la terapeutul de la spa și cameristă, trebuia să fie pregătită.
Pompierii aduseseră cu ei 50 de șerpi vii, iar în parcarea subterană s-au derulat scenarii cât se poate de credibile. Să zicem că ai o cobră mică și tot ce ai la îndemână e o sticlă mică de apă.
Cu diferite grade de groază, angajații hotelului au prins cobre mici în sticle mici de apă. Au prins cobre de mărime medie în sticle de apă de mărime medie. Au simulat o situație în care un șarpe pândește în duș și singurul lucru la îndemână este un prosop. („Vă rog să nu vă desfaceți prosopul și să speriați șarpele”, a glumit Pinyo.) Angajații au jucat pe rând rolul unor matadori improvizați, așezând cu grijă prosoapele peste cobrele care își ridicaseră gluga, gata să atace.
Până la final, li se părea perfect firesc să creadă că ar putea fi cu toții prinzători de șerpi.
Totuși, există un motiv pentru care există profesioniști în prinderea șerpilor. Pinyo a fost internat de patru ori în spital după mușcături aproape fatale, ultima dată timp de două luni. Susține că nici nu-și mai amintește de câte ori a fost mușcat în total.
Într-o zi din octombrie, Pinyo stătea pe un taburet de plastic sub șinele de tren, la remiza improvizată. Din când în când, un sac se mișca amenințător. Dintr-o cutie se auzea un șuierat sau un zornăit.
Apoi au venit apelurile: un șarpe într-o grămadă de deșeuri reciclabile, un șarpe într-o ușă goală pe dinăuntru de la o baie, un șarpe la o clinică medicală.
A oprit la clinică, unde câțiva tineri stăteau pe o rampă de la intrare. S-au împrăștiat imediat ce Pinyo a întrebat dacă acolo era locul cu șarpele de sub rampă.
A ridicat rampa și a găsit un piton reticulat răsucit ca un covrig strâmb. Pitonul a ajuns într-un sac, iar el s-a întors la remiză, cu încă un șarpe de hrănit și de eliberat în natură.
„Ciclul vieții”, a spus Pinyo, cu degetele formând o buclă largă, ca un piton care se odihnește.
