„Vă rog să nu scrieți despre mine că sunt o victimă. Nu vreau să-mi plângă lumea de milă, chiar nu are de ce. Eu am trecut peste toate etapele: victimă, supraviețuitoare și învingătoare. Acum sunt fericită și atât”, spunea Simona Dumitru, în urmă cu cinci ani, când i-am scris prima dată povestea.
Astăzi, la 57 de ani, Simona este inginer și șefă de promoție la specializarea Ingineria Valorificării Deșeurilor, în cadrul Facultății de Inginerie din Hunedoara. Au fost patru ani în care a participat aproape zi de zi la cursuri, ajutată de soțul care îi împinge fotoliul rulant și de către colegi. Însă, mai presus de orice diplomă, Simona este dovada vie că omul se poate reconstrui din nimic. Că viața începută în iadul violenței domestice nu trebuie să se termine acolo.
› Vezi galeria foto ‹
Un trecut plin de durere
La 32 de ani, după un mariaj violent și un divorț în care nu i-a cerut nimic bărbatului care o bătuse ani la rând, Simona a fost înjunghiată în coloană. A rămas paralizată de la piept în jos.
„O să te pironesc ca pe Iisus. Să spună lumea că ești blestemată!”, i-a spus fostul soț, în momentul în care a atacat-o.
În timp ce se zbătea între viață și moarte, a reușit să-l convingă să sune la Salvare. Pentru tentativa de omor, bărbatul a făcut mai puțin de doi ani de închisoare.
Tot atunci, Simona și-a dat seama că nu mai simte nimic în picioare. A început un drum dureros, cu ani petrecuți la pat, cu dependență fizică totală și cu o societate care îi oferea milă, dar nu și respect.
În spatele rănilor fizice, traumele emoționale erau și mai adânci. Crescuse într-o casă cu un tată agresiv, condamnat pentru crimă. În 2010, același tată a încercat să își ucidă soția și și-a mutilat ginerele, pe noul soț al Simonei, cu acid sulfuric.
Simona, paralizată și incapabilă să se apere, a trăit ani în șir cu buton de panică și camere de supraveghere în casă. A cerut ordine de protecție și a fost hărțuită chiar și după eliberarea definitivă a tatălui din închisoare.
Dar a venit și dragostea
În tot acest haos, Simona l-a cunoscut pe Sorin. Prieten, apoi partener și soț, el a fost bărbatul care a ajutat-o să se ridice din pat și să învețe că „acasă” poate fi un refugiu, nu un pericol.
„Eu eram paralizată. Eu eram cu pampers pe mine. Și eram mai mare cu șase ani decât el. Și cu un copil mic. Și sor-mea mă ruga să nu-mi bat joc de el”, își amintește femeia.
Dar dragostea nu cere perfecțiune. Și nici picioare care să meargă. Dragostea cere prezență, răbdare și tandrețe. Azi, cei doi sunt împreună și se completează cu o armonie pe care nu o poți descrie într-un simplu reportaj. Sorin e și soț, dar și coleg de facultate, pentru că a ajutat-o să participe la cursuri în fiecare zi. Ba chiar a făcut parte și din poza de final cu toți colegii Simonei: Sorin e parte din echipă.
Patru ani de muncă și un vis împlinit
„Am fost unul dintre studenții cu cea mai mare prezență. Aproape 99%. Doar când am fost foarte bolnavă sau operată am lipsit. Și am absolvit cu media 9.89, iar la licență am luat 10”, spune Simona.
Facultatea a fost, pentru ea, refugiul minții, împlinire și evoluție. S-a înscris după ce i-a fost respins un proiect la care lucrase, pe motiv că nu avea facultate și că era în scaun cu rotile. Chiar dacă proiectul respectiv era destinat persoanelor cu dizabilități.
„Când mă văd în fotoliu rulant, oamenii au senzația că dizabilitatea mea nu e doar fizică. Așa că eu le spun - e și un mecanism de apărare, dacă vrei: știți, eu sunt operată pe coloană, nu la cap. Mintea mea merge perfect, e foarte ascuțită”, spune Simona, râzând.
A ales ingineria valorificării deșeurilor nu doar pentru că e o zonă de viitor, ci și pentru că simte că omul poate da o nouă șansă lucrurilor aruncate.
„Facultatea a fost una dintre puținele instituții unde chiar m-am simțit integrată. Mi-au făcut rampă, birou, baie accesibilă. Colegii și profesorii m-au ajutat enorm. Le-am zis echipa Ferrari, pentru că se mișcau rapid și cu precizie când trebuia să mă ajute să urc sau să cobor scările”, povestește Simona, pentru Antena3.ro.
Iar la început, până când să construiască un dispozitiv special care s-o ajute să urce scările spre sălile unde se țineau cursurile, colegii și soțul o trăgeau cu chingile pe scări.
Și-a inspirat colegii
Simona a devenit o resursă emoțională pentru colegii ei, un exemplu viu că poți să iei viața de la capăt chiar și când totul pare pierdut.
Lucrarea ei de licență, despre reciclarea sticlei în beton, a pornit din curiozitate și s-a transformat într-o contribuție științifică.
„Am vrut să văd dacă sticla colorată, care are pigmenți chimici, influențează structura betonului. Și da, influențează. Și am găsit formule optime”, ne povestește Simona, în timp ce ne explică faptul că „matematica e poezie pură”.
Acum vrea să facă un master în domeniu, iar mai târziu un doctorat. Și-ar dori foarte mult să lucreze în cercetare. I se pare că i se potrivește.
„A ierta este despre tine, nu despre celălalt”
Cea mai grea parte însă n-a fost cursul de fizică sau urcatul scărilor. Cea mai grea parte a fost iertarea. Și nu a iertat o dată. Ci de mai multe ori: pe fostul soț. Tatăl. Viața care nu i-a dat nimic pe gratis. Și pe oamenii care nu au tratat-o cu respect.
„A ierta este despre tine, nu despre celălalt. Iertarea începe din tine și se întoarce la tine. Dacă nu poți să ierți, nu poți să treci mai departe”, spune ea.
O voce pentru cele fără voce
Astăzi, Simona are o licență, o căsnicie solidă și o misiune: să le spună tuturor femeilor că nu e niciodată prea târziu să o iei de la capăt. Că iubirea vine uneori când ești în scaun cu rotile și porți pampers, dar ai inima deschisă.
„Am venit pe un pământ extraordinar de frumos și nici măcar nu realizăm că-l secătuim fiind indiferenți la el. Rolul nostru este să protejăm locul unde trăim. Și mai trebuie să ne protejăm și pe noi și sufletele noastre. Și să ne bucurăm. Că viața e atât de frumoasă!”, mai spune ea.
Ştiri video recomandate
