Trimisă înapoi în Galapagos după aproximativ 30 de ani petrecuţi la Grădina Zoologică din San Diego, broasca țestoasă Diego a ajuns să aibă peste 800 de urmași, notează Futura Science.
La sfârșitul anilor 1960, specialiștii în conservare care explorau insula Española din arhipelagul Galapagos au descoperit că mai rămăseseră în viață doar 15 broaște țestoase uriașe.
Vânătorii de balene și marinarii decimaseră populația, iar caprele aduse pe insulă distruseseră vegetația autohtonă. Cu 12 femele și trei masculi împrăștiați într-un habitat degradat, reproducerea naturală încetase complet. Specialiștii au adus toate exemplarele rămase în captivitate, pe insula Santa Cruz, inițiind un demers crucial pentru salvarea speciei, pornind de la doar câțiva supraviețuitori.
Pentru a preveni dispariția definitivă a speciei "Chelonoidis hoodensis", rangerii parcului au adus toți cei 15 supraviețuitori într-un centru de reproducere controlată de pe insula Santa Cruz. Această intervenție de urgență a dat startul unui program de reproducere, întins pe 55 de ani, care a permis reintroducerea a peste 2.000 de broaște țestoase pe insula Española și restabilirea unei populații sălbatice capabile să se susțină singură.
Întoarcerea lui Diego și efortul de reproducere în captivitate
Inițiativa de reproducere a luat avânt în 1977, când un al treilea mascul a fost adus în centru. Țestoasa, pe nume Diego, fusese luată de pe insula Española la începutul anilor 1930 și a petrecut aproape patru decenii la Grădina Zoologică din San Diego, înainte ca specialiștii în conservare să faciliteze întoarcerea sa în arhipelagul Galápagos.
Diego a devenit rapid cea mai proeminentă figură din cadrul programului. Înregistrările de la San Diego Zoo Wildlife Alliance indică faptul că el a fost tatăl a aproximativ 800 de pui pe parcursul șederii sale în centrul de reproducere. Estimările organizației Galápagos Conservancy arată că Diego a contribuit la aproximativ 40 la sută din totalul țestoaselor crescute în captivitate și eliberate ulterior pe insula Española.
Deși, în relatările din presă, lui Diego i s-a atribuit adesea meritul de a fi salvat de unul singur specia sa, documentele privind conservarea arată că aportul său a făcut parte dintr-un efort colectiv mai amplu, la care au participat toate cele 15 animale care au stat la baza populației inițiale.
Studiile genetice dezvăluie o redresare colectivă
Cercetările genetice publicate în 2004 de Michel Milinkovitch și colegii săi au oferit o analiză detaliată a filiației în cadrul populației de țestoase, aflată în plină expansiune. Studiind 134 de țestoase de pe insula Española, eșantionate în 1994, cercetătorii au reușit să stabilească relațiile de rudenie pentru toate exemplarele, cu excepția a două dintre ele.
Datele genetice au arătat că succesul reproductiv al celor trei masculi fondatori a fost inegal. În timp ce Diego (înregistrat ca masculul E15) a fost tatăl unui procent semnificativ din descendenți, un alt mascul, desemnat E5, a contribuit, de asemenea, cu o parte substanțială la noua generație. Cel de-al treilea mascul, E3, a avut o contribuție mult mai mică.
Un studiu ulterior, publicat în 2013 în revista *Evolutionary Applications*, a monitorizat evoluția în timp a dimensiunii efective a populației. Cercetătorii au calculat un număr efectiv de indivizi capabili de reproducere de 5,5 în 1994, 7,6 în 2003 și 7,9 în 2007. Deoarece întreaga populație provine din doar 15 indivizi, diversitatea genetică pe termen lung rămâne o preocupare constantă pentru biologii specializați în conservare, chiar și în condițiile în care numărul total de exemplare este în creștere.
Restaurarea insulei și întoarcerea acasă
Reproducerea în captivitate a reprezentat doar o parte a ecuației de refacere a populației. Pentru ca țestoasele eliberate să supraviețuiască, a fost necesară restaurarea habitatului nativ de pe insula Española. În 1978, autoritățile responsabile cu conservarea naturii au reușit eradicarea completă a caprelor sălbăticite de pe insulă, permițând astfel vegetației native și populațiilor de cactuși "Opuntia" să se refacă în mod natural.
Odată cu restaurarea habitatului, țestoasele eliberate au început să se reproducă în mediul sălbatic. Dintre cele 134 de țestoase examinate pe Española în 1994, niciuna nu eclozase pe insulă. Până în 2003, exemplarele eclozate pe insulă reprezentau 2,6% din totalul țestoaselor examinate, iar până în 2007, această proporție a crescut la aproape 24%.
La 15 iunie 2020, Direcția Parcului Național Galápagos și organizația Galápagos Conservancy au încheiat oficial programul de reproducere. Personalul a plasat în carantină, a tratat și a echipat cu microcipuri pe Diego și pe celelalte 14 țestoase care au stat la baza programului, înainte de a le transporta înapoi în interiorul insulei, în zona Las Tunas – o regiune bogată în cactuși.
Echipate cu transmițătoare GPS și monitorizate prin camere de teren cu senzori de mișcare, cele 15 țestoase fondatoare s-au alăturat celor peste 2.300 de descendenți care trăiesc acum în libertate pe insulă.
