În vara anului 1978, o echipă de geologi sovietici care explora sudul Siberiei a făcut o descoperire uluitoare. În munții Saian de Vest, la aproximativ 240 de kilometri de cea mai apropiată așezare, pilotul elicopterului a zărit o grădină atent îngrijită. Când a redus altitudinea, a apărut o casă. Zona era considerată complet nelocuibilă.
Geologii au pornit spre gospodărie cu daruri – și cu un pistol. Au fost întâmpinați de un bătrân îmbrăcat în haine peticite: Karp Osipovici Lîkov. În coliba întunecoasă se aflau fiicele sale, Natalia și Agafia, plângând și rugându-se. Cei doi fii, Savin și Dmitri, locuiau separat, pe malul unui râu. Curând a devenit clar că familia nu mai avusese contact cu lumea exterioară de zeci de ani, potrivit unui reportaj realizat de The Guardian.
Cine erau Lîkovii
Familia Lîkov făcea parte din rândul credincioșii de rit vechi, o ramură schismatică a creștinismului ortodox rus, apărută în secolul al XVII-lea. Ei respinseseră reformele introduse de patriarhul Nikon, care modificase ritualurile bisericești pentru a le alinia cu cele grecești. Pentru acești credincioși, schimbări aparent minore – precum numărul de degete folosite la semnul crucii – reprezentau o trădare a adevăratei credințe.
Persecutați secole la rând, credincioșii de rit vechi au fost torturați, întemnițați și chiar arși de vii. Mulți au ales refugiul extrem: pădurea. Pentru cei mai radicali, sfințenia era inseparabilă de izolare. Pustnicia devenise idealul suprem.
Fuga în taiga
Până în anii 1920, familia Lîkov trăise într-un sat izolat din Altai, o regiune muntoasă din sudul Siberiei. Se bazau pe agricultură, vânătoare și pescuit, evitând contactul direct cu „civilizația păcătoasă”. Odată cu instaurarea puterii sovietice, presiunea asupra comunităților religioase a crescut.
În anii ’30, după înființarea unei rezervații naturale care interzicea vânătoarea și pescuitul, Lîkovii au fost forțați să se mute din nou. Au ales soluția extremă: au fugit în taiga, unde statul nu mai ajungea. Acolo aveau să trăiască următorii 40 de ani.
O viață dinaintea roții
Când au fost descoperiți, Lîkovii trăiau ca într-o altă epocă. Agafia, cea mai tânără, nu văzuse niciodată o roată. Familia aprindea focul cu amnarul, nu folosea sare, purta încălțăminte din scoarță de mesteacăn și se lumina doar cu torțe. Nu mâncau pâine – interzisă de regulile lor religioase.
Se hrăneau cu cartofi uscați, napi, ceapă, secară, semințe de pin și plante sălbatice. Biblia lor, în slavona veche bisericească, era atât de afumată încât textul devenise aproape ilizibil. Mama, Akulina, îi învățase să citească scriind litere albastre pe scoarță de copac.
Foamete și pierderi
Izolarea extremă a avut un preț teribil. În 1961, un îngheț devastator a distrus recoltele. Familia a mâncat paie, scoarță de copac, chiar și încălțămintea din piele. Akulina a murit de foame. Când, în anul următor, a crescut un singur spic de secară, l-au considerat un miracol divin.
După descoperirea lor, contactul cu lumea modernă a adus și pericole. În 1981, trei dintre copii – Dmitri, Savin și Natalia – au murit, probabil din cauza bolilor aduse de vizitatori. Dmitri, un vânător legendar capabil să meargă desculț prin zăpadă, a murit de pneumonie, refuzând tratamentul medical.
Au rămas doar Karp și Agafia.
Faima neașteptată
Jurnalistul Vasili Peskov a făcut cunoscută povestea Lîkovilor într-un articol publicat în 1982. A urmat un val uriaș de interes public: scrisori, donații, daruri. Peskov i-a vizitat ani la rând și a publicat în 1992 o carte devenită celebră.
Pentru ruși, Lîkovii au devenit o „capsulă vie a timpului”, simboluri ale unei Rusii arhaice, neatinse de Stalin, de războaiele mondiale și de industrializare. Supraviețuirea lor a rezonat profund cu experiențele colective ale secolului XX sovietic.
Între izolare și dependență
Odată cu înaintarea în vârstă, izolarea totală a devenit imposibilă. Agafia a acceptat haine noi, un aparat de tocat carne, lanterne și, mai târziu, un buton SOS pentru urgențe. În anii ’90, întreținerea ei necesita deja intervenții constante din exterior, inclusiv transporturi cu elicopterul.
În 2021, cu sprijinul oligarhului Oleg Deripaska, Agafia s-a mutat într-o cabană nouă. Deși trăise toată viața fără electricitate și bani, a ajuns să beneficieze indirect de Rusia post-sovietică.
Ultima pustnică
Astăzi, Agafia Lîkova trăiește într-un parc național, ajutată de o credincioasă de rit vechi venită din Moscova. Are telefon, este subiect de reportaje și videoclipuri urmărite de milioane de oameni pe YouTube. A devenit o celebritate paradoxală: femeia care a trăit fără pâine și fără roți, dar care simbolizează dorința modernă de autosuficiență și puritate.
Ultimele capitole ale vieții ei arată însă adevărul: supraviețuirea absolut solitară în taiga nu este o soluție pe termen lung, ci mai degrabă un mit puternic – unul care continuă să fascineze.
Ştiri video recomandate
