Omul de pe Omu. Povestea meteorologului care trăiește la peste 2.500 de metri, cu pisica Rodica și vulpea Foxy

La peste 2.500 de metri altitudine, acolo unde vântul suflă câteodată fără oprire zile la rând și zăpada acoperă totul vreme de nouă luni pe an, există un om care a ales cu bună știință să trăiască la marginea lumii. Sergiu Olteanu are 46 de ani, este meteorolog la Stația Meteorologică Vârful Omu, ghid montan, instructor de snowboard și, probabil fără să fi vrut, unul dintre cei mai urmăriți oameni ai muntelui pe rețelele sociale. Fotografiile și filmulețele lui cu răsărituri deasupra mării de nori, cu pisica Rodica întinsă la soare pe troiene și cu vulpița Foxy care sapă cu botul prin omăt strâng mii de reacții și ajung virale cu regularitate.

Dar dincolo de imaginile care ne apar nouă pe „pereții” rețelelor sociale, există o viață pe care puțini și-o pot imagina. O viață în care topești zăpadă ca să ai apă, în care urcarea spre locul de muncă poate dura 12 ore pe un traseu înzăpezit, în care salariul e cam media pe economie și în care companie constantă, două săptămâni la rând, sunt un coleg și o pisică. Pe care o cheamă Rodica.

‹ ›

Am vrut să aflu cine este Sergiu Olteanu când nu postează pe Facebook.

18 ani de vis

Povestea lui Sergiu cu muntele nu începe la stația meteorologică. Începe în copilărie, la Brașov, cu un tată care a fost vânător de munte și care l-a trimis la liceul militar.

„Și-a dorit pentru mine o astfel de pregătire. Poate că la început nu mi-a plăcut, dar cu timpul mi-am dat seama cât de utilă a fost”, a povestit el în alte interviuri. După liceu a urmat un colegiu silvic, trei ani de studii forestiere – mereu aproape de natură, mereu cu fața spre munte.

Și totuși, drumul până la Vârful Omu nu a fost unul drept. Au urmat ani de muncă în vânzări – șase, în total –, cu program de 8-10 ore pe zi, zeci de mii de kilometri la volan pe drumurile țării.

„Vedeam muntele în stânga, în dreapta, de multe ori pe Valea Prahovei, peste tot, și mă imaginam acolo, pe culmi”, povestește Sergiu. „Era un job care îmi plăcea – cu negocierea, cu oamenii, cu tot felul de caractere –, dar simțeam că nu e locul meu acolo.”

Vinerea, când alții se opreau din muncă și se odihneau, Sergiu își făcea rucsacul și pleca. „Ajungeam acasă, îmi pregăteam sacul și plecam de vineri seara undeva pe munte, la o cabană, cu un prieten care era fiul meteorologului de la Vârful Omu de pe vremea aceea.”

Prietenul se numea Alexandru Porancia. Tatăl lui lucra la stație de zeci de ani. Sergiu a început să urce la Omu prin 2005, la 25 de ani, și acolo l-a cunoscut pe George, care era la rândul lui meteorolog.

„Eu mă duceam doar să mă simt bine pe munte, să mă plimb. Nu mă gândeam să lucrez acolo”, spune Sergiu. „El mi-a spus: «Ești făcut să lucrezi aici. O să vezi că într-o zi o să lucrezi aici.»”

Au mai trecut 14 ani. Sergiu și-a dat în cele din urmă demisia din vânzări. În 2019 a fost încadrat ca observator la Stația Meteorologică Vârful Omu. Apoi a început Facultatea de Geografie, și-a dat licența – lucrarea, pe variabilitatea stratului de zăpadă la Vârful Omu – și de doi ani este meteorolog cu acte în regulă.

Între visul de la 20 de ani și concretizarea lui au trecut 18 ani.

„Aici e pasiune, să știi. Nu salariul ne ține. E pasiunea pentru ce facem și pentru locul acesta”, mărturisește el.

Cum arată o zi la peste 2.500 de metri

Stația Meteorologică Vârful Omu este cel mai înalt punct locuit permanent din România. Funcționează de aproape 70 de ani, cu doi meteorologi în ture de câte două săptămâni. Doi oameni, singuri, la capătul lumii.

Ca să înțelegem ce face un meteorolog aici, trebuie mai întâi să înțelegem ce nu are stația: curent electric din rețea și apă curentă. Încălzirea se face cu gaz. În 1989, chiar înainte de Revoluție, s-a adus o magistrală de gaz până pe Vârful Omu. Este cel mai înalt punct din România la care ajunge o țeavă de gaz.

Lumina și energia pentru transmiterea datelor vin de la panouri solare, completate cu un generator diesel de rezervă.

„Dacă avem trei zile cu cerul acoperit – și de la an la an sunt tot mai multe zile cu cerul acoperit, panourile nu mai încarcă bateriile la capacitate maximă”, explică Sergiu. „Atunci, la fiecare două-trei zile, pornim generatorul.”

Apa menajeră vine din zăpadă topită. Apa de băut vine din sticle, urcate pe spinare de la Babele sau de la un izvor din zonă. O dată pe an, un elicopter aduce făina, conservele, făina, uleiul și motorina – tot ce e greu și nu se strică.

O zi de muncă înseamnă o observație meteo la fiecare oră. Transmiterea datelor în sine durează cinci minute, dar restul orei nu e timp liber – e timp de observare.

„Tot observator ești, fără să-ți dai seama”, spune Sergiu. „Când începi să transmiți ce fenomene ai avut sau ce tip de nori, tu deja le-ai observat, poate inconștient, în ora respectivă. N-ai stat 50 de minute să te uiți conștient la nori, dar le-ai observat”.

Datele ajung în sistemul Administrației Naționale de Meteorologie și contribuie la prognozele pe care le citim cu toții dimineața pe telefon.

Între observații, viața la stație e un ritual al supraviețuirii cotidiene: aduci apă, dai cu lopata zăpada, mai faci câte o reparație, îți bei cafeaua. „Ne-am făcut un program al nostru”, spune Sergiu. „Avem în fiecare zi un ritual – ne bem cafeaua, ne aducem apă, facem mișcare 30 de minute”.

Cușca lui Faraday

Vara, Vârful Omu devine unul dintre cele mai expuse puncte la descărcări electrice din România. Nu există adăposturi pe platou, nu există copaci, nu există nimic între cer și stâncă.

Sergiu ne descrie un fenomen pe care majoritatea oamenilor nu-l vor experimenta niciodată: „Când urcăm seara pe stație pentru observații, sunt nori de tip cumulonimbus și, dacă atingem balustrada, simțim că e încărcată electrostatic. Dacă ridici degetele în aer, noaptea se fac scântei între degete. Dacă ai avea părul lung, ți s-ar ridica pe verticală”.

Știința din spatele acestui fenomen e simplă, dar spectaculoasă. Norii de furtună – cumulonimbușii – generează câmpuri electrice enorme. La altitudinea Vârfului Omu, distanța până la baza norului e mult mai mică decât la câmpie, iar câmpul electric la nivelul solului devine suficient de puternic încât să ionizeze aerul din jurul obiectelor ascuțite – degete, păr, vârfuri metalice. De aici scânteile și senzația de furnicătură.

Dar stația în sine nu a fost lovită de trăsnet. Construcția ei funcționează, în esență, ca o cușcă Faraday – un principiu descoperit în 1836 de fizicianul Michael Faraday.

Adică așa: dacă închizi ceva într-o cutie de metal, electricitatea va circula pe exteriorul cutiei și nu va atinge nimic din interior. E ca și cum ai sta într-o mașină în timpul unei furtuni cu fulgere – poți fi lovit, dar curentul trece prin caroserie, nu prin tine. Exact același lucru se întâmplă cu un avion lovit de trăsnet în zbor: fulgerul lovește fuzelajul, curentul se plimbă pe exteriorul lui și iese pe de cealaltă parte, iar pasagerii din interior nu simt nimic. Stația meteo de pe Vârful Omu funcționează la fel – structura ei metalică preia descărcarea electrică și o conduce pe dinafară, fără să ajungă înăuntru.

„Stația e un fel de cușcă a lui Faraday”, confirmă Sergiu. „De jur-împrejur poate să lovească, dar în stație nu. În schimb, am văzut un fulger care a lovit stânca exact din fața stației – vârful Omul propriu-zis. I-am făcut și poză”.

Fulgerul nu a lovit stația, dar a lovit altceva: în mai anul trecut, o descărcare electrică a trăsnit în țeava de gaz, puțin mai jos de vârf. Unda s-a propagat până la stație, s-au fisurat conducte la intrare, iar echipa a trebuit să oprească gazul de urgență. A venit echipa de intervenție rapid, dar experiența a fost una de ținut minte: la peste 2.500 de metri, orice incident banal devine o urgență.

Rodica, spaima pârșilor

Rodica a ajuns la Vârful Omu în 2015, adusă de cineva din București. Era un pui de pisică, era mică, speriată și nedumerită. Scopul era unul practic: stația avea nevoie de un vânător de pârși – un fel de șoareci de munte care invadează clădirea primăvara, odată cu dezghețul. Rodica n-avea de unde să știe că, într-o zi, va fi celebră în toată România. Poate și dincolo de granițe. Bine, ea nici azi nu știe asta. Știe doar că toată lumea o iubește.

Sergiu era deja un vizitator frecvent al stației pe atunci. „Mă știa de dinainte, pentru că eu veneam pe la stație. Chiar îmi aduc aminte când au adus-o. Eu eram la Vârful Omu la o plimbare, și colegii de la schimbul de pe vremea aceea au adus pisica. Era așa, mică, un pic speriată, nedumerită”.

10 ani mai târziu, Rodica nu mai e nici speriată, nici nedumerită. E stăpâna locului. A pus câini ciobănești pe fugă, a speriat un urs, vânează eficient și iese la plimbare pe zăpadă iarna, la soare, cu blana aproape dublată ca volum față de vară.

 „Vine și se așază pe tine exact în locul care te doare. De multe ori mai stăm în genunchi pe zăpadă, facem niște sondaje nivologice, și atunci mai te dor genunchii, mai răcești un pic. Ea vine după aceea, se așază pe tine, pe genunchi, pe piept. Dacă simte că ai ajuns la tură, ești obosit, de-abia ți-ai tras sufletul – vine seara și se așază aici, pe piept, și începe să toarcă. Tot timpul am văzut că se duce cam unde ai o durere”, povestește Sergiu Olteanu.

Rodica are acum 11 ani. Întrebat dacă se gândește la asta, Sergiu nu prea vrea să audă: „Nu ne-am pus niciodată problema. Când o vedem cât aleargă, ce mai face pe afară, mi se pare că are vreo 5 ani, nu mai mult”.

E foarte sănătoasă, mănâncă puțin – „parcă nici nu se hrănește câteodată, față de pisicile de la București”, râde el – și pare adaptată la altitudine mai bine decât mulți oameni.

Foxy, vulpea care vine la geam când se aprinde lumina la bucătărie

Dacă Rodica e stăpâna din interior, Foxy e personajul de afară. Vulpea roșcată vine la stație cu regularitate, se lasă filmată, sapă în zăpadă cu botul, se uită prin geam la Rodica și – ocazional – fură tot ce prinde.

„Totuși, Foxy păstrează distanța, și Rodica de altfel”, precizează Sergiu. „Dacă ar fi să lăsăm ușa deschisă, Rodica n-ar ieși afară la Foxy. Dar pe timp de vară, mai bine se evită una pe cealaltă”.

Foxy, în schimb, n-are nicio inhibiție în ce privește proprietatea privată.

„Am pățit situații în care am lăsat ușa deschisă și a intrat direct în stație. Chiar aveam o oală cu ceva la intrare, unde mai lăsăm mâncarea la rece. Pur și simplu a luat-o și a fugit cu ea. Primul instinct al vulpii e să prindă obiectul și să fugă cu el. Na, e hoțomană, că așa sunt vulpile. Dar nu vrei să știi ce mizerie a făcut atunci. Am avut o grămadă de curățat după ea”, râde bărbatul.

Sergiu spune că prezența vulpilor a scăzut și numărul de șoareci din zonă. Sunt mai multe vulpi care vin pe la stație, dar Foxy rămâne vedeta, cea care vine seară de seară când vede lumina aprinsă la bucătărie.

Fotografiile cu Rodica și Foxy, despărțite de geam, au devenit un gen în sine pe Facebook-ul lui Sergiu. Rodica privește liniștită din interior, Foxy sapă cu insistență din exterior, iar totul devine o metaforă involuntară pentru două lumi care se văd. Se recunosc. Dar nu se ating.

Urșii și „șlapangiul de creastă”

Primăvara și toamna, urșii trec prin zona Vârfului Omu, dintr-o vale în alta. Sergiu le vede urmele pe zăpadă, iar vara, ocazional, îi întâlnește și față în față.

„Ne evită, totuși. Nu s-a apropiat unul niciodată de stație. Dar făceam poze afară într-o noapte și ursul era la 15-20 de metri. M-a văzut, oricum mă văzuse de mult. A plecat”. Altă dată a fost prin Bucegi și a văzut patru urși într-o singură zi – între care o ursoaică cu doi pui, care se dădeau pe zăpadă.

Mai periculoși decât urșii, însă, sunt turiștii nepregătiți. Sergiu le-a dedicat un întreg folclor online: „șlapangiul de creastă”, „fashionistul de Bucegi”, „Indianca Talpă Iute”. Umorul lui acoperă însă o frustrare adevărată.

„Cu cât încerci să le spui, cu atât se înverșunează să-ți arate că nu e așa”, spune Sergiu. „Dacă îi vezi în sandale pe un traseu care e închis și plin cu zăpadă și le zici «Domnule, mai bine nu treceți pe drumul de vară, e închis, e zăpadă multă, numai drumul de iarnă e deschis, dar nici pe el nu puteți trece fără echipament», atunci începe să-ți demonstreze că el a mai fost nu știu unde, la peste 4.000 de metri. Se înverșunează și pleacă exact pe acolo”.

Au fost și situații în care Sergiu a ajutat cu adevărat.

„Au fost turiști care au întâmpinat dificultăți, ne-au contactat sau au sunat la Salvamont și, noi fiind mai aproape, am ajuns primii. I-am ajutat, le-am legat o funie ca să traverseze, i-am scos dacă s-au blocat undeva”, spune el.

Iar sfaturile lui pentru turiști sunt simple: informează-te despre traseu, verifică prognoza meteo, ia o geacă în plus chiar dacă e soare dimineața – pentru că la Vârful Omu vremea se poate schimba de trei-patru ori într-o singură zi, îndepărtează-te de stâlpii metalici în furtună și închide telefonul mobil. „Sunt lucruri care vă pot salva viața”.

Și, mai ales, ia-ți un ghid montan.

„Lumea se gândește că plătește pentru protecție, pentru că le e teamă. Dar ghidul îți oferă informații, experiențe, povești. Investești în ceva ce rămâne cu tine”, explică Sergiu, care este el însuși ghid montan de peste 20 de ani.

Clima se schimbă sub picioarele lui

Sergiu nu e climatolog și nici nu pretinde că e. Dar are ceva ce majoritatea climatologilor nu au: aproape un deceniu de observații directe, zilnice, cu ochii, de la peste 2.500 de metri altitudine. L-am întrebat ce a observat el, concret, în toți anii ăștia de când e pe munte. Ce s-a schimbat. Și ce spune nu e îmbucurător.

„Nu mai sunt patru anotimpuri”, explică el. „S-au decalat cumva sezoanele – sezonul cu zăpadă și sezonul uscat. Pot să spun că avem deja doar trei luni în care nu este strat de zăpadă și nouă luni în care este strat de zăpadă la peste 2.300 de metri”.

Prin 2003-2004, povestește Sergiu, a urcat prima dată la Omu cu bicicleta de munte în iunie. Zece ani la rând a reușit în aceeași perioadă. Acum, nici în iunie nu mai poți – e tot mai multă zăpadă, sezonul de iarnă s-a decalat spre vară. Anul trecut a fost primul an când a nins în septembrie, la sfârșitul lunii, în octombrie – și de atunci stratul de zăpadă nu s-a mai topit.

Lucrarea lui de licență documentează tocmai această variabilitate. Dar cifrele sunt una, experiența directă e alta. Când stai acolo sus an de an și vezi cu ochii tăi cum se mută sezoanele, cum zăpada nu se mai topește când trebuie și ninge când n-ar trebui, cifrele din studii nu mai sunt cifre. Sunt ce trăiești în fiecare dimineață când ieși din stație.

Sunetul muntelui

L-am întrebat pe Sergiu care e sunetul Vârfului Omu. „Liniștea”, răspunde el. „Liniștea este sunetul acestui loc”. Nu tot timpul – sunt zile de viscol în care vântul urlă non-stop, dar în zilele bune, la adăpostul unei stânci, poți sta ca la plajă, în soare, fără să auzi nimic.

L-am întrebat ce obiect are mereu la el și care n-are nicio legătură cu munca. „Telefonul”, a zis. Apoi s-a corectat: „De fapt, trei-patru telefoane”.

Sergiu fotografiază exclusiv cu telefonul de vreo trei ani –  Xiaomi și Vivo pentru fotografie, Samsung Note pentru scris și editare. Cară cu el trei-patru telefoane care, împreună, cântăresc mai puțin decât un singur obiectiv de 200mm. Doar din tura curentă avea deja 3.000 de fotografii.

Dar obiectul care îi poate salva viața e altul: „O sticlă mică de apă și o geacă de puf cât mai compactă. Astea îți pot salva viața într-o situație. Timpul este foarte imprevizibil aici – acum e frumos, în 10 minute poate să înceapă să ningă sau să fie grindină”.

L-am întrebat și despre salariu. Nu a vrut să dea o cifră exactă, dar a confirmat că e undeva în zona mediei pe economie – care în România, la momentul discuției noastre, este de 5.938 de lei net. Sub media pe economie, cu alte cuvinte, pentru un om care trăiește jumătate din an la 2.514 metri, fără curent, fără apă, cu risc de avalanșă, de fulger și de urs.

„Dacă aș face ca ghid montan doar patru ture într-un weekend, aș câștiga aceiași bani”, recunoaște Sergiu. „Dar nu e vorba de bani. Pasiunea ne ține aici. Pasiunea pentru ce facem, pentru loc, pentru Bucegi”.

 „Dacă mâine s-ar închide stația, ce-ai face?”

„Aș face tot ce-mi place – mi-aș continua activitatea de ghid montan și de instructor de snowboard”, răspunde Sergiu. „Dar la altă stație? Nu. Nu cred că aș încerca să lucrez la altă stație”.

Sergiu Olteanu nu e îndrăgostit de meseria de meteorolog. E îndrăgostit de un loc. De Vârful Omu, de Bucegi, de lumina aceea de dimineață care te face să pleci doar pentru 10 minute și să te întorci după 6 ore.

Când coboară în Brașov, la fiecare două săptămâni, are nevoie de câteva ore să se readapteze – mai ales dacă a coborât direct cu elicopterul, caz în care „intri brusc în haosul de jos”. Are o prietenă căreia îi place muntele la fel de mult. Are colegi cu care nu mai trebuie să schimbe prea multe cuvinte ca să se înțeleagă – „am ajuns la nivelul acela în care ne completăm”.

Și mai are o convingere Sergiu. Pe care o repetă cu răbdare tuturor celor care îl urmăresc online: ieșiți în natură. Dezbrăcați-vă de straturi. Puneți-vă desculți pe pământ. Stați la soare o jumătate de oră.

„Lumea s-a cam detașat de natură”, spune el. „Foarte mulți care privesc pozele mi-au spus că au reușit cumva – nu că se vindecă, dar parcă nu-i mai doare nimic. Le face bine. Le face foarte bine – și psihic, și fizic”.

În timp ce scriu acest material, sus, pe Vârful Omu, Sergiu Olteanu continuă să facă ce face de aproape un deceniu: transmite date meteo la fiecare oră, topește zăpadă pentru apă, o hrănește pe Rodica, o filmează pe Foxy și fotografiază tot. Trei mii de poze pe tură, cu telefonul, în cel mai frumos birou din România. Și nu o face ca să devină viral. Nu pentru salariu. Ci pentru că acolo, spune el, e acasă.