Astăzi, când îi spui cuiva că este „șmecher”, te referi la faptul că este descurcăreț, abil și că știe să iasă cu dibăcie din diferite încurcături. Totuși, care este originea acestui adjectiv și cum a apărut în limba română?
Cuvântul „șmecher” este de origine nemțească și provine din substantivul german „Schmecker” care înseamnă o „persoană cu un gust rafinat, un degustător”, scrie Shtiu.ro.
Se spune că în urmă cu câteva sute de ani, saşii din Siebenburgen (Transilvania) treceau toamna munții pentru a face negoț cu oltenii din zona Drăgăşanilor. Sașii vindeau articole de meșteșugărie în schimbul vinului. Pentru a ieși în avantaj la negoț, oltenii le dădeau să mănânce, apoi le serveau oaspeților vinul cel mai tare pe care-l aveau în crame. După ce îi îmbătau pe sași, începea negoțul, iar cei care ieșeau mereu în avantaj erau oltenii. Astfel, aflați sub aburii alcoolului, sașii reușeau „performanța” să vândă foarte ieftin produse de calitate și să cumpere scump vin prost.
Într-unul dintre ani, sașii au decis să nu se mai lase păcăliți. Astfel, au venit iarăși în zona Drăgășanilor și s-au îmbătat ca de obicei. Doar că, spre deosebire de anii precedenți, exista un transilvănean venit cu sașii care nu a băut deloc vin.
El se numea „Das ist der Schmecker”, adică cel care gustă. Când a venit vremea negoțului, acesta a fost singurul care a negociat și a fixat preţul de vânzare al produselor meşteşugăreşti. A fost nevoie ca sașii să aducă cu ei un „Der Schmecker” pentru a face comerț cinstit cu oltenii și pentru a aduce în Transilvania vin de calitate
