Deși este o activitate relaxantă și extrem de bine-venită pe aceste călduri, mersul la piscinele publice ne poate expune și la unele riscuri serioase în ceea ce privește sănătatea. Iată ce s-ar putea ascunde în apa în care înoți.
Poate fi doar o modalitate de a-ți petrece o după-amiază ploioasă, dar înotul este una dintre cele mai vechi activități recreative practicate de oameni. Cea mai veche piscină cunoscută datează din jurul anului 3000 î.Hr., în Valea Indusului.
Mult mai târziu, în secolul al XIX-lea, piscinele au început să apară în Marea Britanie și Statele Unite. Însă odată cu ele a venit și provocarea menținerii igienei. Chiar și astăzi, piscinele publice, și chiar cele private, pot deveni surse de infecții, dacă nu sunt bine întreținute.
Înotul este considerat benefic pentru majoritatea oamenilor, oferă un antrenament complet pentru tot corpul și îmbunătățește sănătatea cardiovasculară, fără a pune presiune pe oase și articulații. Totuși, în cazuri rare, piscinele au fost asociate cu focare de infecții intestinale sau respiratorii. Chiar și în piscine bine întreținute, clorul are mai mult de lucru decât ne-am imagina pentru a ne proteja, scrie BBC.
Ce bacterii putem găsi în piscină
În ultimii 25 de ani, piscinele au fost mediul cel mai frecvent pentru apariția focarelor de boli intestinale transmise prin apă, în Anglia și Țara Galilor. Vinovatul principal? Cryptosporidium.
Acest parazit poate provoca o infecție intestinală care durează până la două săptămâni. Simptomele includ diaree, vărsături și dureri abdominale, iar în aproximativ 40% dintre cazuri, simptomele pot reveni chiar și după ameliorare.
În general, bolile intestinale se vindecă singure la persoanele sănătoase, explică Jackie Knee, profesor la Școala de Sănătate Publică Tropicală din Londra. Însă pot fi periculoase pentru copiii mici, vârstnici sau persoanele cu un sistem imunitar slăbit.
Infecția cu Cryptosporidium se poate transmite dacă o persoană infectată are un „accident” fecal în apă sau dacă cineva înghite urme de materii fecale, explică Knee.
„Parazitul poate fi eliminat în apă chiar și după ce simptomele dispar”, adaugă Ian Young, profesor la Universitatea Metropolitană din Toronto.
Chiar dacă încerci să nu înghiți apă din piscină, tot ajunge în corp. Un studiu din 2017 a analizat sângele a 549 de persoane (adulți și copii) după o oră de înot. În medie, adulții înghițeau 21 ml de apă pe oră, iar copiii, 49 ml.
Riscul de infecție crește în funcție de cât de aglomerată este piscina. Într-un alt studiu, Cryptosporidium a fost detectat în 20% din probele recoltate din șase piscine, pe durata a 10 săptămâni de vară. În două treimi din cazuri, probele pozitive au fost recoltate în cele mai aglomerate intervale – cum ar fi în vacanțe.
Dar Cryptosporidium nu e singurul pericol, avertizează Stuart Khan, profesor la Universitatea din Sydney. Bacterii oportuniste, precum Staphylococcus, pot infecta pielea. De asemenea, vestiarele piscinei pot favoriza ciupercile, care rezistă mai mult în medii calde și umede.
O altă infecție frecventă este otita înotătorului, provocată de apă care rămâne prea mult timp în canalul auditiv extern. Nu se transmite de la o persoană la alta, dar poate apărea ușor după înot.
Paraziții din grupul Acanthamoeba pot cauza infecții oculare grave, rare, dar care pot duce chiar la orbire.
Unele infecții se transmit și prin inhalare – de exemplu, Legionella, o bacterie care poate provoca boala legionarului, o infecție pulmonară serioasă.
Totuși, astfel de focare sunt rare. „Nu vedem foarte des epidemii cauzate de piscine publice – asta înseamnă că în majoritatea cazurilor, clorul funcționează. Dar ocazional apar probleme”, spune Young.
Cum sunt gestionate bacteriile în piscine?
Până la 1900, piscinele nu aveau dezinfectanți chimici. Unele schimbau apa des, altele erau construite în pantă pentru drenaj mai bun sau aveau jgheaburi pentru murdărie.
„Tradițional, locurile publice pentru baie erau în ocean sau în râuri, unde apa era curată și în mișcare”, spune Khan.
Clorul a fost folosit pentru prima dată în 1903, într-o piscină din SUA, la Universitatea Brown, după ce fusese testat ca dezinfectant pentru apa potabilă.
În cazuri rare, te poți infecta în piscină cu bacterii precum Campylobacter, Shigella sau Salmonella, care provoacă diaree, crampe abdominale și febră. În unele situații pot apărea și complicații mai grave. Din fericire, clorul distruge majoritatea acestor bacterii.
Norovirusul, un virus mai rezistent, poate cauza greață, dureri de stomac și diaree. De obicei, apare în piscinele unde echipamentele au fost defecte sau nivelul clorului a fost prea scăzut. Cu toate acestea, clorul îl distruge în mod eficient în condiții normale.
Pentru ca protecția să funcționeze, este esențial ca apa să aibă pH-ul și alcalinitatea potrivite, explică Khan. Doza de clor necesară depinde și de numărul de persoane din apă. „Cu cât piscina e mai plină, cu atât ai nevoie de mai mult clor. E un proces chimic precis”, spune el.
Reglementările privind întreținerea piscinelor variază. În Marea Britanie, nu există legi speciale, dar operatorii trebuie să respecte legislația generală privind siguranța la locul de muncă. În SUA, există reglementări la nivel federal și de stat, iar ghidul CDC este opțional.
Chiar și așa, Cryptosporidium rezistă la clorul obișnuit. „Este foarte tolerant la clor. În timp ce alte bacterii mor în câteva minute, el rămâne activ și o săptămână în apă tratată normal”, spune Knee.
Cum te poți proteja când înoți?
- Fă duș înainte de intrarea în piscină
- Evită să înghiți apă din piscină, cele mai multe infecții se transmit pe cale orală
- Dacă observi un incident (scaun, vomă), anunță imediat personalul și ieși din apă
- Asigură-te că piscina are ventilație bună, mai ales în spații închise
- CDC recomandă golirea și curățarea regulată a piscinei, menținerea pH-ului și a nivelului de clor, dar și curățarea pereților și podelei piscinei.
Ştiri video recomandate
