Asteroidul care a cauzat dispariţia dinouzaurilor ar fi putut să "catapulteze" în spaţiu forme microscopice de viaţă care au ajuns pe Marte şi pe sateliţii planetei Jupiter, afirmă cercetătorii americani, citaţi de bbc.co.uk.
Cercetătorii de la Penn State University au calculat numărul rocilor suficient de mari pentru a adăposti forme de viaţă care au fost ejectate în spaţiu în urma căderii unor asteroizi pe Terra, în ultimii 3,5 miliarde de ani.
Impactul cu asteroidul căzut la Chicxulub a fost suficient de puternic pentru a trimite în spaţiu bucăţi de rocă terestră până pe Europa, unul dintre sateliţii lui Jupiter, afirmă autorii acestui studiu publicat în revista Astrobiology.
Mii de roci care aveau potenţialul de a adăposti forme de viaţă microscopică au ajuns şi pe Marte, care ar fi putut fi în trecutul ei o planetă locuibilă.
"Am descoperit că roci capabile să adăpostească forme de viaţă au fost transferate atât de pe Terra, cât şi de pe Marte, pe toate planetele telurice din Sistemul Solar, dar şi pe Jupiter", a precizat Rachel Worth, coordonatoarea studiului.
"Orice misiune lansată în căutarea formelor de viaţă pe Titan sau pe sateliţii lui Jupiter va trebui să cerceteze dacă materialul biologic de acolo are o origine independentă sau dacă este doar o altă ramură a copacului vieţii de pe Terra", a adăugat ea.
Panspermia - teoria potrivit căreia organismele microscopice pot "să facă autostopul" prin Sistemul Solar, călătorind pe comete şi pe fragmente de meteoriţi - îi fascinează pe astronomi de foarte mulţi ani.
Graţie progreselor înregistrate în domeniul programelor informatice, oamenii de ştiinţă au de acum înainte posibilitatea de a simula călătoria prin spaţiu a acestor "pasageri clandestini".
În noul studiu, cercetătorii au estimat mai întâi numărul rocilor cu diametre mai mari de trei metri ejectate de pe Terra în urma unor impacturi majore.
Trei metri este diametrul minimal considerat de specialişti pentru ca o rocă să poată să ofere protecţie unor microbi tereştri în faţa radiaţiei solare, în timpul unei călătorii prin spaţiu cu o durată de până la 10 milioane de ani.
Apoi, oamenii de ştiinţă americani au alcătuit o hartă cu traiectoriile acestor pasageri. Mulţi dintre ei rămân pur şi simplu pe orbita terestră sau sunt atraşi, lent, de gravitaţia terestră.
Alţii sunt împinşi spre Soare, iar alţii ies complet din Sistemul Solar.
Cu toate acestea, un număr mic, dar semnificativ dintre ei ajung pe alte corpuri cereşti care ar putea să întreţină viaţa. "Ajung într-un număr suficient de mare pentru ca sosirea lor să conteze", a adăugat Rachel Worth.
Circa şase roci au ajuns până pe Europa, un satelit al planetei Jupiter, care are un ocean lichid acoperit de o crustă de gheaţă.
"Chiar dacă folosim estimări conservatoare, realiste, este în continuare posibil ca aceste microorganisme să înoate acolo, în oceanele de pe Europa", a declarat cercetătoarea americană.
Călătoria acestor forme microscopice de viaţă spre Marte reprezintă un eveniment mult mai frecvent. Aproximativ 360.000 de roci au călătorit spre planeta roşie, în urma impactului Terrei cu diverşi asteroizi.
"Este însă o întrebare care depăşeşte obiectivul studiului nostru. Totuşi, pare rezonabil să crezi că, la un anumit moment, microorganisme de pe Terra au ajuns acolo".
Cercetătorii au demonstrat deja că anumite microorganisme pot să reziste condiţiilor dure impuse de o călătorie în spaţiu. Sporii unor bacterii pot fi readuşi la viaţă după sute de milioane de ani petrecuţi în stare latentă.
Deşi echipa cercetătoarei Rachel Worth nu este prima care a încercat să afle dacă panspermia a fost posibilă, simularea ei pe 10 milioane de ani este cea mai extinsă ce a fost realizată până acum.
