Centura de asteroizi se află pe orbita dintre Marte și Jupiter și este o vastă colecție de roci despre care se crede că aparțin unei planete care nu s-a format niciodată. Când Sistemul Solar s-a format, acum aproximativ 4,6 miliarde de ani, materialul din această regiune ar fi trebuit să se adune într-o planetă, însă influența gravitațională masivă a lui Jupiter a împiedicat acest lucru, perturbând zona și transformând coliziunile din procese constructive în unele distructive. Ce a mai rămas astăzi reprezintă doar aproximativ 3% din masa Lunii, împrăștiată pe milioane de kilometri. O echipă de astronomi a calculat cu precizie rata actuală de pierdere de material din centura de asteroizi. Potrivit studiului, aceasta pierde în prezent aproximativ 0,0088% din porțiunea activă, implicată în coliziuni. Deși procentul pare mic, pe scară geologică este un flux important de material, scrie Live Science.
Influența lui Jupiter nu se limitează la formarea eșuată a unei planete. Rezonanțele gravitaționale – regiuni unde orbitele asteroizilor se aliniază periodic cu cele ale lui Jupiter, Saturn sau chiar Marte – destabilizează traiectoriile acestora, trimițând fragmente fie spre interiorul Sistemului Solar, unde se află Pământul, fie spre exterior, în apropierea orbitei lui Jupiter. Cele care nu sunt ejectate sunt măcinate treptat în praf meteoritic prin coliziuni constante.
O echipă de astronomi condusă de Julio Fernández de la Universidad de la República din Uruguay a calculat cu precizie rata actuală de pierdere de material din centura de asteroizi. Potrivit studiului, aceasta pierde în prezent aproximativ 0,0088% din porțiunea activă, implicată în coliziuni. Deși procentul pare mic, pe scară geologică este un flux important de material.
Un aspect interesant al studiului este modul în care această pierdere de masă se împarte. Aproximativ 20% din material este expulzat sub formă de asteroizi și meteoroizi care pot traversa orbita Pământului, intrând uneori spectaculos în atmosferă ca meteori. Restul de 80% este transformat în praf meteoritic, rezultat al coliziunilor continue, care contribuie la strălucirea slabă cunoscută sub numele de praf zodiacal, vizibil pe cer după apus sau înainte de răsărit.
Obiectele mari și stabile, precum Ceres, Vesta și Pallas, au fost excluse din analiză, deoarece nu mai participă activ la acest proces de eroziune.
Înțelegerea acestui proces de pierdere de masă este esențială pentru înțelegerea evoluției Pământului. Fragmentele mari provenite din centură nu dispar pur și simplu în spațiu – unele pot ajunge în regiunile interioare ale Sistemului Solar, devenind potențiali factori de impact pentru planete, inclusiv Pământul.
Studiul sugerează că, în urmă cu 3,5 miliarde de ani, centura era cu aproximativ 50% mai masivă, iar rata de pierdere de masă era de două ori mai mare decât în prezent. Aceste estimări corespund bine cu dovezile geologice de pe Lună și Pământ, care arată o scădere treptată a bombardamentului meteoritic de-a lungul timpului.
Deși adesea percepută ca o structură stabilă, centura de asteroizi este, de fapt, un sistem dinamic, aflat într-un proces lent de epuizare. Straturile de sticlă topită găsite în sedimentele terestre oferă dovezi ale unui trecut mai violent, când o centură mai densă trimitea mult mai multe roci spre Pământ. Astăzi, acest bombardament s-a redus la un flux constant, dar moderat, în timp ce centura își continuă procesul de fragmentare.
Înțelegerea acestor mecanisme nu doar că ajută la reconstruirea istoriei geologice a Pământului, ci oferă și date esențiale pentru estimarea riscurilor viitoare generate de obiectele apropiate de planeta noastră.
