Între 1946 și 1993, țările europene au aruncat în nord-estul Oceanului Atlantic aproximativ 200.000 de butoaie cu deșeuri radioactive, cele mai multe la adâncimi de câteva mii de metri. Aruncarea deșeurilor radioactive în mare a fost interzisă în 1993, iar cercetătorii au început abia acum să coboare în adâncuri pentru a vedea ce s-a întâmplat cu butoaiele.
Practicile erau legale, coordonate și acceptate la nivel internațional în perioada în care au fost folosite. Timp de aproximativ patru decenii, începând de la sfârșitul anilor '40 și până în 1982, mai multe țări europene, printre care Marea Britanie, Franța, Belgia, Țările de Jos, Suedia, Elveția și Germania, au transportat deșeuri radioactive de nivel scăzut și mediu către zone special desemnate în adâncul oceanului. Deșeurile erau depozitate în butoaie metalice închise.
La acea vreme, se considera că recipientele vor păstra deșeurile suficient de mult pentru ca izotopii radioactivi cu viață scurtă să se descompună. Ulterior, materialele rămase urmau să se elibereze treptat și să fie dispersate în apa din adâncuri. Cu alte cuvinte, butoaiele erau privite ca o soluție temporară de depozitare, nu ca recipiente care urmau să rămână perfect etanșe pentru totdeauna.
Această presupunere este verificată acum. Între vara lui 2025 și vara lui 2026, un program științific coordonat de Franța a trimis mai întâi submarine autonome, iar apoi un submarin cu echipaj până la zonele unde se află butoaiele, pe câmpiile abisale din vestul Franței. Este prima inspecție directă a acestor zone după aproape patru decenii. Cercetătorii încep să afle în ce stare sunt butoaiele și cât material radioactiv s-a scurs din ele.
Amploarea deșeurilor aruncate în ocean
Datele oficiale sunt în prezent centralizate de Comisia OSPAR, organizația internațională responsabilă de protejarea mediului marin din Atlanticul de Nord-Est. Potrivit unei informări OSPAR din iunie 2026 privind actuala expediție NODSSUM, cea mai mare parte a deșeurilor a fost aruncată la adâncimi cuprinse între 3.000 și 5.000 de metri, în perioada 1949 - 1982. Activitatea a atins nivelul maxim în anii '70.
În total, aproximativ 150.000 de tone de materiale au fost depozitate în această zonă, cu o radioactivitate totală estimată la 42,4 petabecquereli. Cea mai mare parte era reprezentată de deșeuri solide radioactive de nivel scăzut, închise în butoaie metalice.
Nu era vorba despre combustibil nuclear uzat. Deșeurile proveneau în principal din activitatea obișnuită a industriei nucleare: nămol rezultat din instalațiile de reprocesare, piese și unelte metalice contaminate, rășini folosite în sistemele de răcire ale reactoarelor, sticlă de laborator și echipamente de protecție. Existau și deșeuri lichide cu radioactivitate redusă, absorbite în beton sau bitum și introduse în butoaie de oțel.
Materialele conțineau izotopi precum cesiu-137, plutoniu și tritiu. Concentrațiile erau reduse în comparație cu cele din combustibilul nuclear, însă cantitățile totale reflectau activitatea industriei nucleare europene desfășurată timp de mai multe decenii.
De ce era considerată acceptabilă depozitarea în mare
Depozitarea deșeurilor radioactive în mare nu era o practică lipsită de reguli. Convenția de la Londra privind prevenirea poluării marine prin deversarea deșeurilor și a altor materiale, adoptată în 1972 și intrată în vigoare în 1975, a fost primul tratat internațional care a reglementat oficial astfel de activități.
Convenția a interzis încă de la început aruncarea deșeurilor radioactive de nivel înalt. Deșeurile radioactive de nivel scăzut și mediu au putut fi însă depozitate în mare în anumite condiții până în 1983, când a fost instituit un moratoriu voluntar.
Argumentul științific al vremii, prezentat acum de OSPAR, nu pornea de la ideea că butoaiele vor rămâne intacte pentru totdeauna. Se considera că recipientele vor păstra deșeurile suficient de mult pentru ca izotopii cu viață scurtă să își reducă semnificativ radioactivitatea. Materialele rămase urmau să se elibereze lent și să fie dispersate de curenții oceanici în volume foarte mari de apă.
Pe baza informațiilor și studiilor de siguranță disponibile la acea vreme, această abordare era considerată o soluție tehnică justificată. În același timp, se știa că butoaiele reprezentau o metodă de izolare temporară și că nu urmau să rămână etanșe permanent.
Interdicțiile din 1992 și 1993
Sfârșitul acestei practici a venit în două etape. În septembrie 1992, OSPAR a interzis depozitarea în Atlanticul de Nord-Est a substanțelor radioactive de nivel scăzut și mediu, punând capăt acestei practici în regiune.
În 1993, după ce Rusia a dezvăluit, în cadrul obligațiilor de raportare prevăzute de Convenția de la Londra, amploarea operațiunilor sovietice de depozitare a deșeurilor radioactive în mare, a fost adoptată o interdicție globală pentru toate tipurile de deșeuri radioactive. Operațiunile sovietice incluiseră și deșeuri radioactive de nivel înalt, precum și, în zona arctică, reactoare nucleare întregi provenite de la submarine scoase din serviciu.
Interdicția globală a intrat în vigoare la 20 februarie 1994.
Interdicția a oprit depozitarea de noi deșeuri, dar nu a putut elimina materialele deja aflate pe fundul oceanului. Problema a ceea ce trebuia făcut cu butoaiele existente, care în nord-estul Atlanticului erau deja în număr de peste 200.000, a rămas nerezolvată.
Autoritățile au considerat că recuperarea lor ar fi extrem de dificilă din punct de vedere tehnic și foarte costisitoare și ar putea produce mai multe perturbări asupra mediului decât lăsarea butoaielor pe fundul oceanului. Astfel, acestea au rămas, în practică, în locurile în care fuseseră depozitate.
Expediția care verifică acum butoaiele
Programul științific care investighează aceste zone se numește NODSSUM, acronim pentru Nuclear Ocean Dump Site Survey Monitoring. Potrivit Centrului Național Francez pentru Cercetare Științifică (CNRS), programul este coordonat de CNRS împreună cu Institutul Francez de Cercetare pentru Exploatarea Mării, Autoritatea Franceză pentru Siguranță Nucleară și Protecția împotriva Radiațiilor și parteneri internaționali, printre care Universitatea din Bergen, Memorial University of Newfoundland și Institutul Johann Heinrich von Thünen din Germania.
Până acum au fost finalizate două expediții. Prima, desfășurată între 15 iunie și 11 iulie 2025, a folosit vehiculul submarin autonom UlyX pentru cartografierea cu sonar de înaltă rezoluție a principalei zone de depozitare, aflată pe câmpiile abisale, la aproximativ 650 de kilometri vest de coasta Franței, la adâncimi între 3.000 și 5.000 de metri.
Cercetătorii au identificat 3.355 de containere și au colectat 5.000 de litri de apă, 345 de probe de sedimente și 34 de exemplare de pești și crustacee.
A doua expediție, desfășurată între 27 mai și 28 iunie 2026, a folosit submarinul cu echipaj Nautile, lansat de pe nava de cercetare Pourquoi Pas?. Au fost efectuate 20 de scufundări la adâncimi de peste 4.700 de metri. A fost prima inspecție vizuală directă a unor butoaie individuale după mai bine de trei decenii.
Ce au descoperit cercetătorii
Primele observații făcute de cercetători s-au împărțit în trei categorii. Unele dintre butoaie sunt într-o stare avansată de coroziune, iar în jurul lor poate fi observat material vărsat pe sedimente.
Primele rezultate ale CNRS arată că măsurătorile realizate la fața locului au identificat izotopi radioactivi caracteristici deșeurilor, la niveluri mai ridicate decât cele așteptate în mod normal în acea zonă. Cu toate acestea, nivelurile generale de radioactivitate au rămas suficient de scăzute pentru ca probele să poată fi manipulate fără măsuri speciale majore de protecție împotriva radiațiilor. Analizele de laborator sunt necesare pentru identificarea și măsurarea exactă a izotopilor.
Un alt aspect neașteptat este că butoaiele nu s-au transformat în simple obiecte abandonate pe fundul oceanului. Cercetătorii au fotografiat anemone, bureți, crabi și alte viețuitoare marine de adâncime care s-au prins pe sau în jurul containerelor.
Butoaiele care nu au mai rămas etanșe au devenit astfel un fel de recif artificial, oferind suprafețe pe care s-au instalat organisme marine.
Ce urmează
Probele colectate în timpul expediției din 2026 sunt analizate în laboratoare din Franța, Norvegia, Canada și Germania.
Cercetătorii încearcă să afle în special în ce ritm ajung substanțele radioactive din butoaie în sedimente și sunt preluate de viețuitoarele din adâncuri. Ei vor să determine dacă aceste substanțe pot ajunge mai departe în lanțul trofic, inclusiv la specii pescuite în scop comercial.
În acest moment, datele disponibile nu permit concluzii ferme într-o direcție sau alta. Concentrațiile detectate sunt mai mari decât nivelul natural de fond, dar nu cu ordine de mărime. Zona în care se află butoaiele se întinde pe aproximativ 14.500 de kilometri pătrați, iar până acum a fost cercetată doar o mică parte.
În plus, nivelul natural de radioactivitate din ocean este influențat și de alte surse, inclusiv testele nucleare atmosferice din secolul XX, accidentul de la Cernobîl și deversările autorizate timp de decenii de la centralele nucleare de coastă. Din acest motiv, separarea semnalului radioactiv provenit de la butoaie de radioactivitatea de fond este dificilă.
Până acum, cercetările au stabilit că unele dintre butoaiele inspectate s-au deteriorat și au eliberat materiale radioactive, iar măsurătorile realizate pe fundul oceanului au identificat izotopi caracteristici deșeurilor la niveluri mai ridicate decât cele așteptate, dar încă reduse.
Cercetătorii încearcă acum să afle dacă aceste scurgeri rămân în limitele de dispersie prevăzute de modelul folosit atunci când deșeurile au fost depozitate sau dacă le depășesc. Răspunsul ar urma să vină din analizele de laborator aflate în desfășurare.
