De aproape jumătate de secol, sondele Voyager 1 și Voyager 2 ale NASA călătoresc mai departe decât orice alt obiect construit vreodată de om, depășind limitele Sistemului Solar și pătrunzând în spațiul interstelar. Datele transmise recent de cele două sonde au adus o revelație spectaculoasă: existența unui „zid de foc” cu temperaturi de zeci de mii de grade Kelvin, situat la granița dintre influența Soarelui și vastul spațiu cosmic, scrie Daily Galaxy.
Frontiera de foc dintre vântul solar și spațiul interstelar
La marginea exterioară a „cartierului” nostru cosmic, Voyager 1 și 2 au traversat ceea ce oamenii de știință descriu poetic drept o barieră de foc – o zonă energetică în care vântul solar întâlnește mediul interstelar. Temperaturile înregistrate aici, potrivit celor mai recente studii NASA, ajung între 30.000 și 50.000 Kelvin (aproximativ 54.000–90.000 °F).
Deși pare o regiune infernală, densitatea este atât de mică încât sondele nu au fost niciodată în pericol de a se topi. În loc de flăcări, „focul” este de fapt energia particulelor încărcate, care se deplasează cu viteze uriașe printr-un vid aproape complet.
„Soarele emite constant un flux de particule încărcate – vântul solar – care se extinde dincolo de toate planetele, de aproape trei ori mai departe decât orbita lui Pluto, înainte de a fi oprit de mediul interstelar. Această interacțiune formează o bulă gigantică în jurul Soarelui și al planetelor, cunoscută sub numele de heliosferă”, explică NASA.
Dincolo de această bulă începe adevăratul spațiu interstelar.
Când sondele Voyager au străpuns bariera, au ajutat oamenii de știință să definească precis heliopauza – punctul de echilibru dintre vântul solar și cel interstelar.
„Granița dintre cele două vânturi este heliopauza, unde presiunile lor se echilibrează. Această presiune face ca vântul solar să se curbeze înapoi, formând o coadă uriașă a heliosferei”, explică NASA.
„Pe măsură ce heliosfera înaintează prin spațiul interstelar, se formează un așa-numit val de șoc cosmic, asemănător valului produs de prova unei nave care taie marea.”
Acest „val cosmic” marchează nu doar sfârșitul influenței Soarelui, ci și începutul unei regiuni complet noi – o zonă plină de câmpuri magnetice și particule provenite de la alte stele.
„Respirația” Soarelui – o frontieră care se mișcă
Cele două sonde Voyager au traversat heliopauza la distanțe diferite de Soare – semn că această graniță nu este fixă, ci se extinde și se contractă în funcție de activitatea solară. În perioadele de activitate intensă, heliosfera se umflă; în perioadele de liniște, se restrânge.
„Oamenii de știință se așteptau ca marginea heliosferei să se miște odată cu variațiile Soarelui – asemenea unui plămân care se umflă și se dezumflă cu fiecare respirație. Faptul că cele două sonde au întâlnit heliopauza la distanțe diferite confirmă această teorie”, arată NASA.
Această descoperire oferă astrofizicienilor o imagine mai clară asupra modului în care Soarele interacționează cu galaxia din jurul nostru și cum se comportă razele cosmice, câmpurile magnetice și particulele din afara influenței solare.
Moștenirea Voyager
Lansate în 1977, Voyager 1 și Voyager 2 au fost concepute inițial pentru explorarea planetelor externe ale Sistemului Solar. Dar rezistența lor a depășit orice așteptare. După aproape 50 de ani, ambele sonde trimit încă date neprețuite de la miliarde de kilometri distanță – dintr-o regiune în care niciun alt aparat uman nu a ajuns vreodată.
Ştiri video recomandate
