Antarctica nu e doar un continent înghețat, bun de pus pe fundal în documentarele spectaculoase pe care le vedem la televizor. Este unul dintre ultimele laboratoare naturale intacte ale planetei. Iar când patru cercetători români ajung acolo, la 15.000 de kilometri distanță, cu echipamente cărate în spate și cu programul cronometrat la minut, nu vorbim despre turism polar, ci despre știință. Pentru care trebuie să ai condiție fizică foarte bună, de aceea e nevoie ca toate analizele de sânge să-ți iasă bine. Că nu te prea poți îmbolnăvi la capătul lumii, deoarece nicio salvare nu vine după tine decât cu niște costuri uriașe.
› Vezi galeria foto ‹
ROICE 2026 a fost o expediție organizată de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Științe Biologice, iar echipa a fost formată din Iris Tușă (coordonatoarea), Georgiana Grigore, Roxana Cristian și Ovidiu Vrâncianu. Cei patru au stat două săptămâni în Antarctica, la stația coreeană King Sejong, cât și la stația cercetătorilor chinezi. Au fost două săptămâni care au însemnat muncă de teren, laborator, furtuni, reguli stricte, stres cu zborurile și, paradoxal, unele dintre cele mai frumoase momente din viața lor. Cercetătorii și-au povestit experiența în exclusivitate pentru Antena3.ro.
„E foarte dificil de organizat o expediție antarctică”
Iris Tușă are deja patru expediții antarctice la activ. Dar niciuna nu a semănat cu alta.
„Am participat la patru dintre expedițiile antarctice începând din anul 2016; ultima a fost acum, în 2026. Am mai organizat expediții în 2019 și în 2020. După aceea a fost o pauză din cauza pandemiei, iar înainte, din 2016 până în 2019, n-am mai avut acces la stația coreeană din cauza unor renovări și construcții noi; cumva, n-au mai primit cercetători noi”, spune ea.
Antarctica nu e un loc în care te duci ca „să vezi ce iese”. Fiecare șurub, fiecare mănușă, fiecare filtru pe care îl iei cu tine trebuie gândit dinainte.
„E foarte dificil de organizat o expediție antarctică și logistic: toate aprobările pe care le ceri la stație, de la minister, dar și financiar”, explică Iris.
Costul?
„Cam 30.000 euro, dar fără extra greutate; dar noi am avut nevoie de extra greutate, pentru că multe dintre echipamentele de laborator sunt destul de grele” – Iris Tușă.
Problema lor a fost că nu au avut acces la transport maritim, cum au majoritatea cercetătorilor.
„Majoritatea cercetătorilor, dacă nu toți cercetătorii care merg acolo, au acces pe nave și astfel echipamentul este trimis din luna octombrie prin cargo. Dar noi a trebuit să cărăm”, spune Iris.
Și, cum pe ultimul zbor al verii antarctice ai voie doar cu 20 de kilograme de persoană, atât la dus, cât și la întors, au fost nevoiți să găsească soluții.
„A fost foarte groaznic pentru noi: ar fi trebuit să luăm o pompă de filtrat mică față de adevăratele pompe de filtrat, care sunt de dimensiuni mari și filtrează mult mai repede. Deci, ca timp, a consumat mai mult decât ar fi trebuit” – mai spune coordonatoarea expediției.
Au împrumutat de la stație. Au improvizat. Au vorbit zilnic cu responsabilul de logistică. Știința, uneori, înseamnă adaptare continuă.
Ce au căutat în Antarctica
Miza expediției nu a fost „să găsim ceva spectaculos”, ci să înțelegem ceva fundamental: cum funcționează ecosistemele microbiene în condiții extreme.
„Pentru probele de apă ar trebui să filtrăm volume foarte mari, undeva ca medie 7-10 litri, pe filtre, volume diferite, astfel încât noi să surprindem materialul genetic necesar microbian pentru analizele ulterioare pe care o să le facem în țară”, explică Georgiana.
Aparent, într-o sticlă de apă limpede se ascunde o lume întreagă.
„Noi încercăm să descriem aceste ecosisteme prin comunitățile microbiene. Și aici mă refer la bacterii, la fungi filamentoși și la alge”, spune ea.
O parte dintre microorganisme pot fi cultivate. Majoritatea nu.
„O proporție, un procent foarte mic de microorganisme sunt cultivabile”, mai spune Georgiana.
Ce fac mai departe cu ele?
„Le exploatăm în toate direcțiile posibile… trebuie să le caracterizăm: cum reușesc ele să supraviețuiască în astfel de condiții, cum reușesc să se adapteze”, dezvăluie cercetătoarea.
De aici pleacă tot. Adaptabilitatea lor poate spune ceva despre viitorul ecosistemelor într-o lume afectată de schimbările climatice.
„Dacă un ecosistem nu funcționează corect, pentru că baza trofică este de fapt responsabilitatea acestor microorganisme, automat nici nivelurile trofice superioare nu vor fi pe un parcurs bun, cu afectare directă asupra noastră”, ne spune Georgiana.
În traduce liberă, ce se întâmplă la microorganisme ajunge, în final, la noi.
Iar munca lor de teren nu a însemnat doar „mergem, luăm o probă și plecăm”. În microbiologie, o probă compromisă e egală cu timp pierdut, iar în Antarctica nu ai luxul să repeți la nesfârșit.
Fiecare sticlă trebuia umplută corect, fără bule de aer, fără contaminare, cu mâinile protejate, dar suficient de mobile cât să poți lucra. Iar apa nu era rece „ca la munte”. Era apă antarctică, aproape înghețată.
Ei descriu exact momentul acela: „Cu frig, vânt și apa extrem de rece, extrem de înghețată; trebuia să bag mâna în apă să stau pe sticlă 20 de minute ca să reușesc să umplu. Trebuie să prelevezi apă până la refuz, să nu ai o bulă”.
Asta înseamnă să ții sticla fixă, cu mâna scufundată, până când e complet plină, pentru că orice bulă de aer poate altera analizele ulterioare. Mănușile groase de iarnă erau insuficiente pentru finețea mișcărilor, iar cele de laborator nu țin de cald. Soluția? Straturi peste straturi, improvizație, rezistență la durere. Și pasiune pentru munca pe care o faci.
Au fost și-n satul pinguinilor
Cei patru au fost și în ASPA 171, o zonă în care foarte rar ajunge cineva. Este o zonă special protejată în Antarctica (Antarctic Specially Protected Area), adică un perimetru în care accesul este strict controlat prin reguli internaționale tocmai pentru a nu deranja, contamina sau altera un ecosistem extrem de sensibil.
În cazul lor, ASPA 171 include o colonie de pinguini și un habitat în care prezența umană poate schimba lucrurile rapid: lași urme, aduci microorganisme din altă parte, sperii fauna, modifici comportamente, strici fără să vrei exact „laboratorul natural” pe care vrei să-l studiezi.
De aceea e important că au fost acolo legal și documentat, cu permis special, nu „pe furiș” și nu „lasă că merge și așa”: faptul că au avut acces într-o ASPA înseamnă că expediția a fost gândită și aprobată în detaliu, cu obiective clare, rute, perioade și măsuri de biosecuritate, iar datele strânse dintr-o astfel de zonă au o valoare științifică mai mare: tocmai pentru că provin dintr-un spațiu protejat, mai puțin perturbat de oameni.
„Sunt zone protejate în care nu ai voie să mergi. Nici cei de acolo nu au voie să meargă fără permis special. Când am zis de ASPA 171, care este zona protejată unde este colonia de pinguini, cel de la stație mi-a cerut permisele să le valideze și pașapoartele noastre”, spune Iris.
Iar interesul pe care l-a stârnit faptul că au ajuns într-o astfel de zonă se vede și din reacția colegilor străini.
„Au fost cercetători din Portugalia și din Belgia care, când au auzit că am fost acolo, au fost extrem de curioși. «Trebuie neapărat să ne dați poze!»”, ne spune Georgiana.
„Era un munte plin cu pinguini și puii lor. Erau exact ca niște copii mici. Toată ziua i-aș fi privit”, explică Roxana.
Terenul: munți de bolovani și furtuni de zăpadă
Roxana nu se aștepta la ce a găsit.
„Nu m-am așteptat să găsesc un teren atât de arid. Cumva, în mintea mea, Antarctica însemna zăpadă chiar și vara, poate în cantități mai reduse, dar nu atât de mulți bolovani. Practic, au fost munți întregi de bolovani pe care a trebuit să-i urcăm. A fost un moment puțin intimidant să văd munți întregi de bolovani și să aflu că, de fapt, noi trebuie să trecem pe partea cealaltă a lor”, spune ea.
„Aveam uneori de cărat și zece kilograme, kilometri întregi, pe un teren foarte accidentat. Și aveam și brațele încărcate cu probe”, își aduce aminte Ovidiu.
Fetele râd când își amintesc de Ovidiu, care, de fiecare dată când îi era greu și se întreba ce caută acolo, la capătul pământului, departe de România, undeva unde nu are nici semnal la telefon, nici internet, spunea: „Expediția asta e ceva ce ni se întâmplă o dată în viață. Trebuie s-o facem și pe asta”.
Și-a promis solemn că, odată ajuns în România, nu mai iese din laborator. Acum, la două săptămâni distanță, după ce a putut să doarmă, s-a răzgândit. Spune că ar mai merge încă o dată.
„Să știi că ciocolata m-a ajutat foarte mult. Nu știu ce aș fi făcut dacă nu aveam dulciurile la noi. Că nu ai magazin de unde să îți iei”, râde el.
Mai ales că, fiind obișnuit cu mâncarea românească, i-a fost greu să se adapteze la felurile coreenilor. A găsit și el o supă, cât mai apropiată de gustul României: „Pe aia am vânat-o constant”.
Ei își amintesc acum, cu drag, de discuțiile cu colegii lor coreeni, pe care îi caracterizează foarte prietenoși, în timp ce respectă cu strictețe o sumedenie de reguli, trecute cu atenție într-un manual: trebuia să ții ușa de la duș deschisă într-un anumit fel, orele de masă se anunțau prin melodii K-pop, aveau bucătarul stației, nu aveai voie să te atingi de anumiți șlapi. Dacă încălcai vreo regulă, cât de mică, apăreai pe grupul de whatsapp al stației.
Însă, când pornea furtuna, lucrurile deveneau serioase.
„Frică? Am avut momente în care eram pe teren și începea câte o furtună de zăpadă. Îți e frică mai mult de drumul până la stație, că nu știi dacă se întețește vremea”, spun ei.
Într-o astfel de furtună, care a durat aproape două zile, situația a devenit aproape absurdă.
„Situația aceasta ni se părea interminabilă și, la un moment dat, am zis: «Măi, trebuie să facem ceva»”, își amintește Ovidiu.
Au făcut ce fac oamenii când nu mai au control: s-au adunat și au pus un film pe Netflix, la care să se uite toți patru. Filmul era unul cu apocalipsă, despre oameni care mor înghețați în zăpadă. A fost o oră de normalitate, la capătul lumii. Dar n-au mai apucat finalul filmului.
„Ni s-a terminat netul”, râd ei în hohote.
Ultimele zboruri din vara antarctică sunt limitate. Dacă îl ratezi, rămâi în Antarctica. Simplu.
„Cercetătorii sunt primiți acolo două săptămâni și apoi avem și bilet de întoarcere care nu poate fi decalat, pentru că celelalte zboruri sunt full booking”, explică Iris.
Da, România nu are o stație proprie în Antarctica. Nu are un program polar național stabil, cu bugete multianuale și infrastructură dedicată. Nu are nave de cercetare care să plece în fiecare sezon spre sudul extrem.
Dar are ceva poate mai important decât toate acestea: oameni. Oameni care, cu finanțări limitate, cu echipamente cărate în spate și cu aprobări obținute cu efort, ajung totuși acolo unde contează. ROICE 2026 a demonstrat că avem cercetători care pot lucra la standard internațional, care știu ce caută, care își fac temele, care rezistă fizic și psihic într-un mediu în care nu e loc de improvizații superficiale.
Ştiri video recomandate
