Oamenii de știință spun că limita dintre plăcile tectonice aflată sub Strâmtoarea Gibraltar, cunoscută sub numele de arcul Gibraltar, se va deplasa în Oceanul Atlantic după o perioadă lungă de stagnare, potrivit publicației Earth.
Descoperirea se concentrează pe un colț mic, dar important, între Spania și Maroc, unde plăcile africană și eurasiatică se întâlnesc și rearanjează lent harta.
Mișcarea arcului Gibraltar
Cercetarea a fost condusă de João C. Duarte, profesor asistent de tectonică la Universitatea din Lisabona. Studiile sale se concentrează pe modul în care zonele de subducție – limitele dintre plăci unde o placă se scufundă sub alta – iau naștere și apoi migrează între oceane.
Modelările sugerează că arcul Gibraltar se află într-o fază lentă, urmând ca mai târziu să se extindă spre vest, în Atlantic, și să construiască un nou sistem de subducție.
Această schimbare marchează un punct de cotitură în ciclul de viață al oceanului și începe o numărătoare lungă către închiderea sa finală.
Un articol publicat în 2024 de echipele din Lisabona și Mainz, descrie fizica din spatele acestui tipar și implicațiile sale pentru Atlantic.
Analiza utilizează simulări tridimensionale bazate pe gravitație pentru a testa dacă un arc tectonic oprit poate reporni și pătrunde într-o crustă oceanică mai rezistentă.
Scenariul echipei tratează regiunea ca pe o balama care poate să se blocheze temporar și apoi să pornească din nou atunci când forțele depășesc rezistența litosferei înconjurătoare – învelișul rigid exterior al Pământului, care include crusta și partea superioară a mantalei.
Acest comportament depinde de modul în care aceste forțe se acumulează și se redistribuie pe perioade lungi de timp geologic. Rezultatul este un front semicircular care invadează treptat bazinul oceanic și reciclează fundul mării.
Migrarea zonelor de subducție: Ce este ciclul Wilson
Geologii descriu ciclul de viață al oceanelor prin ciclul Wilson, un concept care explică modul în care oceanele se deschid, se maturizează și se închid pe parcursul a sute de milioane de ani.
În această succesiune, noi zone de subducție apar adesea la marginile bazinelor vechi și pot apoi să se relocheze în oceanele apropiate.
„Simulările noastre au arătat pentru prima dată că această formă de migrare directă poate avea loc”, a adăugat Duarte.
„Arcul Gibraltar, care acum este pe punctul de a invada Atlanticul, este al treilea”, a explicat Boris Kaus, șeful grupului de Geodinamică și Geofizică de la Universitatea Johannes Gutenberg din Mainz.
Rezultate anterioare au pregătit terenul pentru această idee, argumentând că tensiunile compresive din apropierea Peninsulei Iberice pregăteau deja un sistem de subducție în estul Atlanticului.
Acea cercetare din 2013 a propus că arcul Gibraltar și marginea sud-vestică a Iberiei ar putea fi legate mecanic.
Un motor important este așa-numitul „pull slab”, forța de tragere în jos a unei plăci care se scufundă și care ajută la antrenarea restului plăcii în urma ei.
Când placa scufundată este îngustă sau foarte veche, mișcarea poate stagna o perioadă, până când tensiunile se reorganizează și sistemul capătă din nou tracțiune.
Riscuri și realitatea pe termen scurt
Cititorii se pot întreba dacă acest lucru înseamnă că strâmtoarea va dispărea într-un interval de timp relevant pentru oameni. Nu se va întâmpla, deoarece ceasurile geologice funcționează foarte lent, iar schimbările modelate se desfășoară pe parcursul a zeci de milioane de ani.
Chiar și în perioadele liniștite, istoria regiunii include evenimente puternice, precum cutremurul din Lisabona din 1755, care a generat un tsunami devastator și a schimbat orașul pentru totdeauna.
Acea istorie nu înseamnă că un eveniment similar este iminent, dar ne amintește că limitele lente dintre plăci pot produce totuși șocuri rare, dar cu impact major.
Oamenii de știință vorbesc despre „intervalul de recurență”, adică timpul mediu dintre cutremure mari într-o anumită regiune.
De-a lungul marginilor convergente lente, acest interval poate fi foarte lung, ceea ce complică planificarea și poate face comunitățile să creadă că nu se întâmplă nimic.
Prin urmare, mesajul modelului este dublu: indică un sistem latent care se poate trezi și o viitoare margine atlantică ce ar putea să se comporte mai mult ca Pacificul, mult mai activ.
Aceste consecințe ar conta pentru hărțile de hazard pe termen lung, planificarea zonelor de coastă și modul în care predăm tectonica plăcilor.
Lecții din arcul Gibraltar
Dacă Atlanticul va dezvolta în cele din urmă un sistem complet de subducție în jurul său, Europa și Africa s-ar putea apropia din nou pe măsură ce fundul oceanic este consumat.
Acesta este un rezultat îndepărtat, iar geografia exactă a unei eventuale reuniri rămâne incertă, deoarece forțe subtile pot redirecționa traseele tectonice.
Cercetătorii sugerează, de asemenea, că un „Inel de Foc al Atlanticului”, o centură largă de cutremure frecvente și vulcani, ar putea lua cândva formă pe măsură ce subducția se extinde.
Această idee reflectă marginea Pacificului, dar s-ar dezvolta treptat, pe măsură ce noi segmente se activează și se conectează.
Rezultatul privind arcul Gibraltar evidențiază cât de mult a evoluat modelarea geologică, combinând indicii din teren cu calculul de înaltă performanță pentru a testa istorii complexe. De asemenea, arată cum un coridor mic din apropierea Gibraltarului poate influența soarta unui ocean mult mai mare.
Deocamdată, strâmtoarea rămâne o cale navigabilă îngustă între continente care se deplasează cu câțiva centimetri pe an, nu cu kilometri pe deceniu.
Știința indică o transformare lentă și răbdătoare, nu o închidere bruscă a porții dintre Spania și Maroc.
Ştiri video recomandate
