În 1987, biologii au capturat ultimul condor californian care mai zbura liber și l-au dus în captivitate. Cea mai mare pasăre zburătoare din America de Nord era considerată, astfel, dispărută din sălbăticie. După decenii de eforturi pentru reproducerea în captivitate și reintroducerea în mediul natural, peste 300 de exemplare au revenit în sălbăticie. Supraviețuirea speciei a fost o reușită, însă drumul până aici a fost marcat de multe controverse, potrivit phys.org.
Conservaționiștii s-au împărțit în privința deciziei de a captura toate exemplarele rămase: pentru unii, măsura era singura șansă de salvare, în timp ce alții o considerau o capitulare. Au existat și critici care au susținut că banii ar fi fost mai bine investiți în protejarea altor specii amenințate. În Utah și Arizona, comunitățile rurale au contestat restricțiile impuse de autoritățile federale asupra folosirii terenurilor, iar organizații de vânătoare, precum National Rifle Association, s-au opus interdicțiilor privind muniția cu plumb, una dintre principalele cauze ale morții condorilor.
Povestea acestei păsări readuce în atenție o întrebare care preocupă în prezent guvernele și organizațiile de mediu: cine decide ce specii sunt salvate, cum sunt distribuiți banii pentru protejarea lor și cine suportă costurile acestor măsuri?
Subiectul se află și pe agenda conferinței ONU privind biodiversitatea, desfășurată în perioada 19–30 octombrie 2026, la Erevan, în Armenia.
În 2022, statele lumii au adoptat Cadrul global pentru biodiversitate Kunming-Montreal, un acord care urmărește oprirea și inversarea pierderii biodiversității. Printre obiective se numără mobilizarea, până în 2030, a 200 de miliarde de dolari anual din surse publice și private, pentru conservarea și gestionarea a cel puțin 30% din suprafața terestră, zonele de coastă și oceanele lumii. Acordul urmărește, de asemenea, oprirea extincțiilor provocate de activitatea umană și sprijinirea speciilor aflate în pericol.
Documentul nu stabilește ce specii trebuie salvate cu prioritate, dar oferă un cadru care influențează strategiile naționale de conservare și modul în care sunt alocate fondurile. Iar aceste decizii pot avea consecințe directe asupra comunităților și activităților economice care au contribuit, uneori, la punerea în pericol a speciilor.
Ce specii primesc bani pentru a fi salvate
La nivel mondial, aproximativ un milion de specii sunt amenințate cu dispariția, iar primele evaluări arată că obiectivele globale pentru protejarea biodiversității sunt departe de a fi îndeplinite.
În condițiile în care resursele sunt limitate, specialiștii trebuie să decidă cum le folosesc. Merită investiți bani în salvarea unei specii aflate foarte aproape de dispariție, chiar dacă intervenția este costisitoare? Sau ar trebui prioritizate măsurile care pot proteja simultan mai multe specii? Alte criterii pot fi unicitatea unei specii într-o anumită regiune ori importanța ei pentru mijloacele de trai ale comunităților locale.
Unele specii sunt apreciate pentru beneficiile pe care le aduc oamenilor, de la polenizarea culturilor agricole până la purificarea apei. Albinele melifere, de exemplu, contribuie la polenizarea unor culturi agricole în valoare de peste 15 miliarde de dolari anual numai în Statele Unite.
Pentru alte comunități, importanța unei specii ține de legătura culturală și spirituală cu aceasta. Condorul californian are o asemenea semnificație pentru tribul Yurok din California. Există însă și conservaționiști care susțin că fiecare specie are dreptul să existe, indiferent de utilitatea sa pentru oameni.
În practică, unele animale atrag mai ușor sprijinul public și finanțarea decât altele. Campaniile pentru salvarea balenelor sau imaginea ursului panda folosită de World Wide Fund for Nature (WWF) sunt exemple ale modului în care speciile cunoscute și îndrăgite de public pot deveni simboluri ale protecției naturii. Popularitatea unui animal poate contribui la strângerea de fonduri nu doar pentru salvarea lui, ci și pentru conservarea habitatului în care trăiesc numeroase alte specii.
Totuși, distribuția banilor nu reflectă întotdeauna importanța ecologică a speciilor. Un studiu publicat în 2025, care a analizat peste 14.000 de proiecte de conservare dedicate unor specii, desfășurate între 1992 și 2016, a constatat că cinci grupuri de mamifere, primatele, carnivorele, balenele, elefanții și rinocerii, au primit 86% din finanțarea disponibilă. Acestea reprezentau însă doar aproximativ o treime dintre proiectele analizate care vizau mamifere amenințate.
În schimb, plantele și nevertebratele, esențiale pentru polenizare, circuitul nutrienților și menținerea lanțurilor trofice, au primit doar 6,6% din finanțare.
Potrivit estimărilor realizate de organizația Paulson Institute împreună cu specialiști în economie, lumea ar avea nevoie de încă 1.300 de miliarde de dolari anual pentru conservarea și refacerea biodiversității, astfel încât pierderea acesteia să poată fi oprită și inversată.
Cine suportă costurile protejării speciilor
O altă întrebare importantă pentru participanții la conferința din 2026 este ce se întâmplă atunci când măsurile de conservare afectează viața oamenilor. Cine plătește pentru protejarea speciilor și câtă putere au comunitățile locale în luarea deciziilor?
Reintroducerea lupilor în mai multe regiuni din Europa, în ultimele două decenii, a fost considerată un succes pentru conservarea naturii. În același timp, unii fermieri au pierdut animale în urma atacurilor și au fost nevoiți să suporte costuri suplimentare pentru protejarea turmelor. Programele de finanțare ale Uniunii Europene oferă sprijin pentru astfel de măsuri, însă contează și posibilitatea fermierilor de a participa la deciziile privind revenirea lupilor.
Fără consultarea celor care trăiesc în apropierea habitatelor protejate, proiectele de conservare pot genera conflicte și pot pierde sprijinul localnicilor.
Un exemplu este zona de conservare Ngorongoro din Tanzania, unde membrii comunității Maasai contestă de ani de zile ordinele autorităților de a părăsi teritorii pe care au trăit generații la rând. Măsurile sunt justificate de autorități prin necesitatea protejării faunei sălbatice, inclusiv a leilor. În martie 2026, două comisii prezidențiale au recomandat continuarea evacuărilor, potrivit organizației Oakland Institute, care a atras atenția asupra participării limitate a comunităților Maasai și a reprezentanților populațiilor indigene în acest proces.
Astfel de cazuri arată că protejarea speciilor vulnerabile nu poate fi separată de situația oamenilor care trăiesc în apropierea lor. Conservarea naturii presupune și găsirea unor soluții care să țină cont de drepturile, nevoile și cunoștințele acestor comunități.
La runda precedentă a negocierilor privind biodiversitatea, desfășurată în 2024, statele au convenit crearea unui organism consultativ permanent, menit să integreze cunoștințele și contribuția populațiilor indigene și ale comunităților locale în deciziile legate de acordul global.
La conferința din acest an, cunoscută drept COP17, delegații trebuie să stabilească modul în care va funcționa acest organism și dacă reprezentanții comunităților vor avea un rol formal în procesul decizional. Pe agendă se află și adoptarea unor orientări privind aplicarea obiectivului de conservare a 30% din teritoriu în zonele locuite de populații indigene.
De ce este important ca localnicii să participe la decizii
Cadrul global pentru biodiversitate promovează o abordare care implică întreaga societate, pornind de la ideea că protejarea naturii nu poate fi responsabilitatea exclusivă a guvernelor. Totuși, consultarea comunităților nu înseamnă automat că acestea au și putere de decizie.
Reprezentanții populațiilor indigene atrag atenția că, în multe cazuri, comunitățile sunt consultate abia după ce prioritățile au fost deja stabilite. Diferența este importantă: una este ca oamenii să fie invitați să își exprime opinia despre un proiect deja aprobat și alta este să poată influența de la început obiectivele, măsurile și distribuirea resurselor.
Același principiu se aplică atât fermierilor care trebuie să investească în garduri pentru a-și proteja animalele de prădători, cât și comunităților indigene care au o legătură de lungă durată cu anumite specii și teritorii.
Acordul internațional nu poate decide în detaliu ce se întâmplă pe fiecare teren, însă influențează prioritățile naționale și direcția în care sunt alocate fondurile. De aceea, participarea comunităților locale se află în centrul discuțiilor de la COP17.
Experiența condorului californian arată că o specie aflată în pragul dispariției poate fi readusă în sălbăticie prin eforturi susținute și investiții importante. Dar supraviețuirea ei pe termen lung depinde și de protejarea condițiilor care îi permit să trăiască, precum și de sprijinul oamenilor care împart același teritoriu cu ea.
