Gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii este neobișnuit de mare în aceste zile, iar acest lucru ar putea semnala o schimbare în comportamentul breșei din scutul protector al Pământului, scrie Live Science.
Pe 20 septembrie, gaura de ozon de deasupra Antarcticii a atins un maxim de 27,4 milioane de kilometri pătrați, a doua cea mai mare suprafață observată vreodată în această perioadă a anului.
Ultima dată când gaura a fost atât de mare a fost în octombrie 2015, când a ajuns la nu mai puțin de 27,9 milioane de kilometri pătrați, potrivit datelor Serviciului Copernicus de Monitorizare a Atmosferei.
Stratul de ozon este scutul care protejează viața de pe Pământ de radiațiile ultraviolete dăunătoare ale Soarelui. De ce e gaura atât de mare anul acesta, în condițiile în care alte indicii le arată oamenilor de știință că stratul se reface, așa cum era de așteptat, după daunele provocate de substanțele chimice produse de om în secolul XX?
Dimensiunea găurii se datorează temperaturilor extrem de scăzute din stratosferă. Dar e posibil să asistăm și la o nouă tendință pe termen lung, cu găuri mari și persistente, au explicat experții pentru Live Science.
„Gaura de ozon din acest an nu ar trebui să fie un motiv de alarmă”, a declarat pentru Live Science, într-un e-mail, Hannah Kessenich, fiziciană cu studii postdoctorale la Universitatea Otago din Noua Zeelandă, care a prezis dimensiunea găurii de ozon din 2026 folosind date satelitare și un model computerizat. „Totuși, există încă multe întrebări fără răspuns. E ceva ce trebuie să urmărim cu atenție”.
Predicții exacte
Cele mai recente date ale Serviciului Copernicus arată că, de pe 20 septembrie, gaura de ozon s-a micșorat la aproximativ 23 de milioane de kilometri pătrați. Este, așadar, puțin probabil ca anul acesta să fie doborât recordul din 2015. Oamenii de știință cred însă că gaura va rămâne mare și va fluctua în următoarele săptămâni, a spus Kessenich.
Gaura de ozon de deasupra Antarcticii se mărește în fiecare an în timpul iernii și primăverii din emisfera sudică. De regulă, atinge dimensiunea maximă între jumătatea lui septembrie și începutul lui octombrie, când în stratosferă încă e un frig cumplit, iar soarele luminează continentul înghețat pentru prima dată după luni de întuneric. Apoi gaura se micșorează din nou, până la sfârșitul lui ianuarie, pe măsură ce aerul bogat în ozon din jur se amestecă cu cel din zona afectată.
Gaura de ozon a apărut din cauza emisiilor de clorofluorocarburi (CFC), substanțe care distrug ozonul și care au fost folosite din anii 1930 până la sfârșitul anilor 1980. Aceste substanțe au crescut concentrația de clor din stratosferă, declanșând o reacție care subțiază stratul de ozon.
Statele lumii au semnat Protocolul de la Montreal, prin care utilizarea CFC-urilor a început să fie eliminată treptat din 1989. Însă principalele CFC-uri rămân în atmosferă între 50 și 100 de ani, așa că refacerea găurii ar putea dura șase decenii, estimează cercetătorii.
Stratul de ozon este deosebit de vulnerabil deasupra Antarcticii din cauza frigului extrem din stratosfera polară. La temperaturi sub minus 78 de grade Celsius se formează nori la mare altitudine. Pe suprafața înghețată a acestor nori, în prezența luminii solare, clorul inactiv se transformă în forma sa care distruge ozonul.
În Arctica, aceste condiții nu apar în aceeași măsură. Aerul mai cald de la latitudinile medii se amestecă mai ușor cu aerul rece din Arctica decât cu cel din Antarctica, ceea ce împiedică formarea norilor de mare altitudine.
Schimbări în vortexul polar
Gaura de ozon mare din acest an este cauzată de un vortex polar foarte puternic. Acesta este un zid de vânt care înconjoară Antarctica și Oceanul Austral în timpul iernii și ține captiv aerul rece deasupra continentului. Anul acesta, vortexul polar a creat în stratosfera de deasupra Antarcticii condiții mai reci decât de obicei, accelerând extinderea găurii de ozon.
Cercetătorii nu au detectat o creștere a clorului reactiv, dar vortexul polar mai rece a provocat o distrugere a ozonului mai mare decât de obicei, a explicat Susan Solomon, profesoară de chimie și studii de mediu la MIT, pionieră a cercetării găurii de ozon de deasupra Antarcticii în anii 1980.
Dimensiunea găurii de ozon din acest an este, cel mai probabil, rezultatul variabilității naturale a dinamicii atmosferice, a spus Kessenich.
„Ne așteptăm ca dimensiunea găurii să crească și să scadă de la un an la altul”, a declarat Solomon pentru Live Science, într-un e-mail. „Un an sau câțiva ani cu găuri mai mari sau mai mici nu ne spun nimic despre pierderea sau refacerea ozonului; e doar variabilitate. Trebuie să ne uităm la tendințele pe termen lung, iar acești indicatori continuă să ne arate că gaura de ozon se reface încet, așa cum era de așteptat”.
E liniștitor și faptul că gaura de ozon, deși mare, nu e la fel de „subțire” ca în anii trecuți. Dimensiunea găurii se calculează pe baza suprafeței de deasupra continentului unde valorile ozonului scad sub 220 de unități Dobson, o unitate care măsoară câte molecule de ozon se află într-o coloană verticală a atmosferei.
Deși suprafața găurii din acest an este uriașă, valorile ozonului nu au scăzut la fel de mult ca în alți ani cu găuri mari. Asta sugerează că, de data aceasta, „lipsește” mai puțin ozon din gaură decât în acei ani, au scris Kessenich și colegii ei într-un articol publicat în The Conversation.
Există însă și posibilitatea să fi intrat într-o nouă tendință pe termen lung, cu găuri mari de ozon care persistă până la sfârșitul primăverii, explică Kessenich. Schimbările din dinamica atmosferică globală, fără legătură cu CFC-urile, ar putea face mai probabile găurile de lungă durată, au scris ea și colegii ei în același articol.
Există, de asemenea, unele dovezi că schimbările climatice vor întări în timp vortexul polar antarctic. Asta ar putea duce la temperaturi mai scăzute în stratosferă și la pierderi mai mari de ozon primăvara, adaugă Kessenich. Dacă vortexul polar din acest an rămâne puternic, gaura de ozon ar putea rămâne mare până târziu în noiembrie, a adăugat ea.
„E prea devreme să spunem ce a determinat variabilitatea dinamică din ultimii ani, dar e nevoie de mai multe cercetări”, a mai spus cercetătoarea.
