×
Antena 3 S.A. utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.antena3.ro. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.antena3.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.Antena3.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Fii alături de noi!

Istoria Cupelor Mondiale. Coreea de Sud şi Japonia 2002

de Ionuţ Tătaru   •   28 Mai 2010   •   13:22
Pe 30 iunie 2002, la Yokohama, un fotbalist pe care mulţi se grăbiseră să-l considere terminat marca o dublă în finala Cupei Mondiale, pentru al cincelea titlu suprem obţinut de Brazilia şi pentru a dovedi că rămăsese un fenomen. Numele său, Ronaldo Luis Nazario Da Lima.

PRIMA CUPĂ MONDIALĂ ÎN ASIA

Cea dintâi Cupă Mondială a mileniului trei a depăşit şi ultima frontieră, ajungând în Asia. Pentru prima oară în istorie, două ţări, Coreea de Sud şi Japonia, organizau cea mai importantă competiţie sportivă a lumii.



După ce au fost depăşite "marile probleme", precum cine va găzdui meciul de deschidere şi cine finala sau care dintre naţiuni va fi trecută prima pe afişul turneului, s-a trecut şi la muncă. Puternice din punct de vedere economic, cele două gazde ale campionatului mondial au investit foarte mult în infrastructură, majoritatea stadioanelor pe care s-au desfăşurat meciurile fiind construite special pentru acest eveniment.

În preliminarii au luat startul 199 de echipe, cea mai mare surpriză reprezentând-o necalificarea Olandei, fostă dublă finalistă la Cupa Mondială. Tot la capitolul absenţe neaşteptate poate fi trecută şi naţionala Columbiei, lăsată acasă de Ecuador, aflată la prima prezenţă la turneul final. În aceeaşi situaţie s-au mai aflat China, Senegal şi, tristă amintire, Slovenia. De asemenea, Brazilia a riscat cu adevărat să lipsească pentru prima oară în istorie de la o ediţie a campionatului mondial, reuşind în cele din urmă să evite o adevărată ruşine naţională.

Campionatul mondial din 2002 a fost ultimul la care deţinătoarea titlului s-a calificat direct, Sepp Blatter începând astfel seria deciziilor revoluţionare.

DESFĂŞURAREA TURNEULUI

Competiţia din Coreea de Sud şi Japonia a început cu o surpriză uriaşă. La Seul, debutanta Senegal a detonat bomba, reuşind să învingă Franţa cu 1-0. Una dintre celebrele legi ale lui Murphy - "Orice lucru care începe prost se sfârşeşte şi mai prost" - şi-a dovedit valabilitatea în cazul campioanei mondiale, care a remizat cu Uruguayul şi a pierdut meciul decisiv cu Danemarca, devenind astfel prima deţinătoare a titlului după Brazilia, în 1966, care nu reuşea să treacă de primul tur la ediţia următoare. Mai mult decât atât, Zidane şi coechipierii săi au fost eliminaţi fără a marca vreun gol.



Franţa nu a fost singurul nume mare care a părăsit turneul prematur. Portugalia şi Polonia au fost trimise acasă de Coreea de Sud şi de Statele Unite, Argentina a pierdut lupta pentru calificare cu Suedia şi Anglia, iar Croaţia, medaliata cu bronz din 1998, nu a reuşit să depăşească Mexicul şi Italia. În schimb, Brazilia, cu un Ronaldo renăscut, Germania, cu Klose în vârf de formă (a marcat toate cele cinci goluri ale sale în faza grupelor) şi Spania lui Raul au defilat în drumul lor spre optimile de finală. În acelaşi timp, Japonia dădea speranţe fanilor niponi, luând faţa Belgiei şi Rusiei.

Optimile de finală au stat sub semnul uriaşului scandal de după partida Coreea de Sud-Italia. Vieri a deschis scorul pentru azzurri în minutul 18, după ce gazdele rataseră un penalty, însă asiaticii au reuşit să egaleze când mai erau doar două minute de joc. În prelungiri, ambele echipe au ratat şansa de a câştiga şi se părea că meciul se îndreaptă spre loviturile de departajare. Nu a fost de acord Ahn Jung-Hwan, care l-a învins pe Buffon cu o lovitură de cap în minutul 117, marcând astfel "golul de aur" care i-a calificat pe elevii lui Guus Hiddink în sferturi.

La final, italienii au acuzat dur arbitrajul ecuadorianului Byron Moreno, iar Luciano Gaucci, preşedintele Perugiei, club la care evolua Hawn, a anunţat nervos: „Nu am de gând să-i plătesc salariul unui jucător care a ruinat fotbalul italian”. Ulterior, vulcanicul oficial a revenit asupra deciziei, însă sportivul coreean a avut o replică pe măsură: „Nu mai discut de un transfer la Perugia, care a preferat să-mi atace caracterul, în loc să mă felicite pentru un gol înscris la Cupa Mondială”. Într-un fel sau altul, Coreea de Sud intra printre cele mai bune opt echipe ale lumii.


Cealaltă gazdă a turneului final, Japonia, nu a reuşit să treacă de faza optimilor de finală, fiind eliminată de o naţională a Turciei care va fi surpriza plăcută a competiţiei. În sferturi au avansat şi senegalezii, care au trecut de Suedia, datorită "golului de aur", dar şi Statele Unite, americanii tranşând în favoarea lor veşnicul duel cu Mexic. În rest, rezultatele s-au menţinut pe o linie normală. Germania a învins la limită Paraguayul, printr-un gol reuşit pe final de Neuville, Danemarca a pierdut cu scor de forfait întâlnirea cu Anglia, Spania a trecut prin emoţiile penaltyurilor împotriva Irlandei, iar Brazilia nu a avut emoţii cu Belgia.

Primul meci din sferturile de fnală a fost o ciocnire a titanilor. Două foste campioane mondiale, Anglia şi Brazilia, s-au luptat pentru un loc în semifinale, la Fukuroi. Michael Owen a deschis scorul pentru englezi la mijlocul primei reprize, însă sud-americanii au egalat când gândul tuturor era deja la vestiare. O execuţie superbă a lui Ronaldinho, posibilă şi din cauza plasamentului greşit al lui Seamen, i-a adus pe sud-americani în avantaj şi a stabilit rezultatul final. Încă o dată, britanicii îşi vedeau sfârşit abrupt visul de a cuceri titlul mondial.



Michael Ballack a înscris unicul gol al partidei cu Statele Unite, în timp ce Turcia a câştigat în prelungiri duelul surprizelor cu Senegalul. Şi a urmat iureşul. Dacă italienii s-au considerat nedreptăţiţi în faza anterioară, oare cum s-au simţit spaniolii? Ibericii au avut două goluri valabile anulate în disputa cu sud-coreenii, în urma unor decizii scandaloase ale arbitrilor, şi nu au rezistat presiunii de la loviturile de departajare. Globalizarea cu forţa a fotbalului începuse. Chiar dacă Sepp Blatter a respins indignat orice discuţie legată de sprijinirea Coreii de Sud pentru a ajunge cât mai departe în competiţia a cărei co-gazdă era.

Dar ulciorul coreenilor nu a mai mers la apă şi contra Germaniei. Michael Ballack a primit un cartonaş galben care l-a împiedicat să evolueze în finală, însă, în ciuda dezamăgirii, a găsit puterea de a marca unicul gol al meciului, cu un sfert de oră înainte de sfârşit. Şi cealaltă semifinală s-a încheiat cu o victorie la limită, Ronaldo reuşind să înscrie împotriva Turciei cel de-al şaselea său gol la turneul final. Turcii au terminat însă pe podium competiţia, după ce au învins în meciul pentru locul 3 Coreea de Sud. Cu această ocazie, Hakan Sukur a stabilit recordul celui mai rapid gol marcat într-o partidă de de Cupa Mondială, învingându-l pe goalkeeperul asiaticilor în chiar secunda 11.

Pe 30 iunie 2002, pe International Stadium din Yokohama, Brazilia şi Germania stăteau faţă în faţă pentru prima oară la o Cupă Mondială. Un lucru incredibil, dacă ne gândim că, la momentul jocului, cele două echipe aveau împreuna 12 finale de campionat mondial, dintre care şapte câştigate.



Sud-americanii plecau mari favoriţi, însă germanii, chiar şi fără Ballack, au dat senzaţia că se pot impune. Totul s-a prăbuşit însă în minutul 67, când Oliver Kahn, care primise doar un gol până în ultimul act, a greşit inexplicabil şi i-a permis lui Ronaldo să marcheze. Il Fenomeno avea să-şi întregească opera cu zece minute înainte de sfârşit, când a reuşit dubla şi a stabilit scorul final.


Pentru a cincea oară în istorie, Brazilia, care s-a calificat cu mari emoţii la turneul final, devenea campioană mondială.



OMUL TURNEULUI: RONALDO

1998, Paris. Ronaldo face figuraţie pe teren şi Brazilia pierde la scor de forfait finala campionatului mondial din Franţa. La Rio, fanii care până nu demult îl idolatrizau dau foc tricoului cu numărul 9. 2002, Yokohama. Acelaşi Ronaldo îşi ia revanşa în stil mare. Reuşeşte o dublă contra Germaniei, iar Brazilia câştigă cel de-al cincilea titlu mondial. Şi asta într-o perioadă în care toată lumea îl considera un fotbalist terminat.

Născut la Rio de Janeiro, pe 22 septembrie 1976, Ronaldo a debutat în prima ligă braziliană la numai 17 ani, în tricoul lui Cruzeiro. După numai un an, în 1994, este ochit de scouterii lui PSV Eindhoven şi ajunge în Olanda. Petrece două sezoane în Eredivisie, perioadă în care înscrie 42 de goluri în 46 de apariţii. Un astfel de talent nu putea rămâne departe de fotbalul mare. Este cumpărat de Barcelona, fiind văzut ca înlocuitorul ideal al lui Romario. Înalt, bine făcut, rapid, din cale afară de tehnic, puştiul de numai 20 de ani face senzaţie în capitala Cataluniei. Câştigă Supercupa Spaniei, Cupa Spaniei şi Cupa Cupelor, marcând de 34 de ori în 37 de meciuri.

„Noi facem Baloanele de Aur, alţii le cumpără”. Este una dintre expresiile favorite ale lui Juan Laporta, actualul preşedinte al Barcelonei. Asta s-a întâmplat şi în cazul lui Ronaldo, care, după numai un sezon în blau-grana, este vândut pentru o sumă record în Italia, la Inter. Nu a avut nevoie de nicio perioadă de adaptare în Serie A. Impactul său a fost imediat. Presa din Peninsulă era extaziată şi i-a găsit repede o poreclă care va face înconjurul lumii: Il Fenomeno. La finalul anului 1997, câştigă Balonul de Aur, iar în 1998, deşi nu reuşeşte să cucerească titlul de campion cu echipa de club, îşi trece în palmares şi Cupa UEFA, după o evoluţie entuziasmantă în finala cu Lazio.

La Cupa Mondială din 1998, Ronaldo şi coechipierii săi erau priviţi ca principalii favoriţi. Însă Fenomenul nu a rezistat presiunii şi a clacat chiar înaintea finalei. Franţa a învins cu 3-0 şi lumea părea să se prăbuşească peste jucătorul numărul 1 al lumii. Mai ales că, în 1999, în timpul unui meci de campionat cu Lecce, genunchiul său a cedat. A revenit în luna aprilie a anului următor, dar numai pentru sapte minute, accidentarea recidivând. După două operaţii şi luni întregi de recuperare, a prins câteva meciuri pe finalul sezonului 2001-2002, suficient pentru a prinde lotul pe care Luis Felipe Scolari l-a deplasat în Coreea de Sud şi Japonia pentru Cupa Mondială. După reabilitarea fizică, Ronaldo era pregătit şi pentru cea sportivă. Urma să-şi ia tronul înapoi.



A marcat încă de la primul meci din turneu, împotriva Turciei, şi a recidivat contra Chinei, când a înschis tabela în victoria echipei sale cu 4-0. În ultimul meci din grupă, 5-2 cu Costa Rica, a înscris o dublă, iar în optimi, contra Belgiei, a punctat pentru 2-0. Deja era clar pentru toată lumea că Ronaldo redevenise Il Fenomeno. În sferturi, cu Anglia, nu s-a regăsit pe lista marcatorilor, dar a fost decisiv în semifinale, 1-0 cu Turcia, şi, mai ales, în finală, când l-a învins de două ori pe Kahn.

Cu 8 goluri marcate, Ronaldo a devenit primul golgheter al Cupei Mondiale de la Lato, în 1974, care a câştigat acest titlu cu mai mult de şase reuşite. La finalul competiţiei, în mod ciudat, nu a primit titlul de jucător al turneului, însă meritele îi vor fi recunoscute la sfârşitul anului, când a primit din nou Balonul De Aur.

După Cupa Mondială a schimbat din nou aerul, lăsând Interul pentru Real Madrid. În capitala Spaniei va alterna evoluţiile de pus în ramă cu perioadele în care a stat accidentat, iar succesele vor fi mai rare decât insatisfacţiile. În 2006 a reuşit să bată recordul de goluri marcate la Cupa Mondială, depăşindu-l pe Gerd Muller, care înscrisese de 14 ori. Ce a urmat a fost doar agonia unei cariere ce putea fi mult mai mare. O experienţă nereuşită la AC Milan, noi probleme medicale şi revenirea în ţara natală, la Corinthians. În urmă cu câteva zile, a anunţat că este foarte posibil să se retragă în acest an.

ROMÂNIA ÎN PRELIMINARIILE CUPEI MONDIALE DIN 2002

Venită după calificări succesive la turneele finale şi performanţe unice în istoria fotbalului românesc, naţionala României spera să continue această serie, chiar dacă urma să se lupte în preliminarii cu Italia, triplă campioană mondială şi echipa care oprise drumul tricolorilor în sferturi la Euro 2000. Alături de squadra azzurra, naţionala noastră le-a mai avut ca adversare pe Ungaria, Georgia şi Lituania.

După campionatul european din 2000, visul mai vechi al lui Mircea Sandu de a-l numi ca selecţioner pe Ladislau Boloni s-a materializat. Loţi a ajuns antrenor al echipei naţioanle într-un moment în care schimbul de generaţii era absolut necesar. Iar un astfel de moment nu este deloc uşor. Începutul nu a fost unul încurajator. O victorie smulsă cu forcepsul în faţa Lituaniei şi un dublu eşec fără replică împotriva Italiei. Au urmat însă trei victorii, 2-0 cu Georgia şi Ungaria şi 2-1 cu Litania, iar spiritele s-au mai calmat. Dar, chiar atunci, a picat bomba. Boloni a acceptat oferta celor de la Sporting Lisabona, iar România se vedea în situaţia de a nu avea antrenor într-un moment crucial al preliminariilor.

Federaţia a apelat la Gică Hagi, iar debutul fostului decar a fost unul glorios. România a obţinut, în 5 septembrie 2001, primul succes din istorie la Budapesta, învingând cu 2-0. Calificarea la baraj era practic pecetluită, remiza de pe teren propriu cu Georgia, în ultimul meci din grupă, contând doar pentru orgoliu şi statistică. Pentru a merge la Cupa Mondială, tricolorii trebuiau să treacă într-o dublă manşă de Slovenia.

Primul meci s-a desfăşurat la Ljubljana şi, după cum se desfăşurau ostilităţile, aproape nimeni nu-şi făcea griji în privinţa calificării. Marius Nicolae a deschis scorul, iar România a continuat să domine, refuzându-i-se şi un penalty clar ca lumina zilei. Din nimic practic, slovenii au egalat înainte de pauză, pentru ca, în partea a doua, Osterc să-l surprindă pe Stelea cu un şut din unghi. O partidă ce părea doar o formalitate se termina cu o înfrângere. Dar, chiar şi în aceste condiţii, tricolorii continuau să fie favoriţi. O victorie cu 1-0 la Bucureşti nu era doar ceva accesibil, dar şi ceva logic.

După patru zile, pe un gazon precum o orezărie, Rudonja deschidea scorul în debutul reprizei a doua (singurul gol marcat de atacantul sloven în tricoul naţionalei) şi, în ciuda unui supergol reuşit de Contra, a unui puternic forcing de final şi a faptului că Hagi a încheiat meciul cu cinci atacanţi pe teren, România nu a putut întoarce rezultatul. Agonia fotbalului românesc începuse.



ITALIA, DUPĂ 24 DE ANI Ş UN ALT SCANDAL

Cupa Mondială din 2002 a însemnat, înainte de toate, revenirea în prim-plan a lui Ronaldo. După eşecul din 1998 şi numeroasele accidentări, nimeni nu avea ceva de demonstart mai mult decât atacantul brazilian. Dar primul turneu final din mileniul trei este amintit şi ca cel în care Turcia s-a cocoţat până pe podium sau ca cel în care Coreea de Sud, ajutată mai mult sau mai puţin de arbitraj, a devenit cea dintâi reprezentantă a Asiei între primele patru echipe ale lumii. De asemenea, Michael Ballack închidea practic un cerc al eşecurilor. În acelaşi an, mijlocaşul german pierdea titlul în Bundesliga, Cupa Germaniei, finala Ligii Campionilor şi rata ultimul act al campionatului mondial din cauza unei suspendări. Ediţia următoare, organizată chiar de ţara sa, îi oferea ocazia unei revanşe. Refuzată însă de Italia, care se va încorona ca regină a lumii fotbalistice în 2006, deşi Serie A tocmai ieşise dintr-un scandal uriaş.
Biletul Zilei
Ponturi Pariuri
Case de Pariuri
sati