Istoria Cupelor Mondiale. Germania de Vest 1974

de Ionuţ Tătaru    |    09 Apr 2010   •   14:23

7 iulie 1974, Olympiastadion din Munchen. Germania de Vest şi Olanda îşi dispută titlul mondial în faţa a 75.000 de spectatori. Arbitrul englez Jack Taylor fluieră începutul meciului. Olandezii dau drumul la morişca de pase, încercând să-şi impună stilul care i-a dus până în ultimul act al turneului final. Mingea se plimbă cuminte de la un jucător la altul până ajunge, undeva în cercul de la mijlocul terenului, la Cruyff. Vedeta batavilor aruncă o scurtă privire în faţă şi, dintr-o dată, o ia la fugă spre careul advers. Nemţii nici nu-şi dau seama ce se întâmplă şi până se dezmeticesc "Olandezul zburător" este deja la pământ, faultat de Uli Hoeness.

Era minutul 1, germanii nici măcar nu atinseseră mingea, în timp ce olandezii beneficiau de un penalty. O simplă formalitate pentru specialistul Johann Neeskens, care a tras tare şi pe centru, fără speranţe pentru Sepp Maier.

A fost apogeul "Portocalei mecanice" a lui Rinus Michels. Cea mai frumoasă echipă de la Cupa Mondială din 1974 a clacat inexplicabil, iar vest-germanii nu au stat pe gânduri. Paul Breitner a egalat din penalty la mijlocul primei reprize, pentru ca vulpoiul Gerd Muller să stabilească scorul final înainte de pauză. După 20 de ani, Germania de Vest cucerea un nou titlu mondial. Şi, la fel ca în 1954, învingea în finală marea favorită.

UN NOU TROFEU PENTRU CÂŞTIGĂTOARE


Fosta Republică Federală Germană a obţinut organizarea celei de-a zecea ediţii a Cupei Mondiale la Congresul FIFA din iulie 1966. După ce Brazilia a intrat defintiv în posesia Cupei Jules Rimet, la turneul din Mexic, a fost creat un nou trofeu. FIFA World Cup Trophy a fost opera sculptorului italian Silvio Gazzaniga şi a fost acordat pentru prima dată la sfârşitul campionatului mondial din 1974. Deşi din punct de vedere estetic nu se ridica la înălţimea predecesorului său, noul trofeu a rămas tot atât de râvnit de marile puteri fotbalistice.



La fel ca şi la ediţiile anterioare, preliminariile au înregistrat un nou număr record de ţări participante. Nu mai puţin de 99 de naţiuni au luat startul în calificările pentru Cupa Mondială din 1974, concurând pentru unul din cele 14 locuri la turneul final alături de ţara gazdă şi de campioana mondială Brazilia. Marile surprize nu au lipsit nici de această dată. Nume importante, precum Anglia, Portugalia, Franţa, Cehoslovacia, Spania sau Mexic, au rămas acasă. Asta în timp ce naţionalele din Australia, Haiti şi Zair reuşeau să intre în lumea bună a fotbalului şi aduceau o doză de exotism în cadrul competiţiei.

Din păcate, a existat şi un moment în care politica a învins fotbalul. Uniunea Sovietică şi Chile ar fi trebuit să dispute un baraj pentru calificare, însă, după 0-0 la Moscova, returul de la Santiago nu s-a mai disputat. Sovieticii au refuzat să facă deplasarea din cauza loviturii de stat din Chile, astfel că sud-americanii au obţinut biletele pentru turneul final.

DESFĂŞURAREA TURNEULUI


Nouă oraşe au găzduit meciurile Cupei Mondiale din 1974. Sistemul de la ediţiile precedente s-a păstrat doar pe jumătate, în sensul că echipele participante au fost împărţite în patru grupe, primele două calificându-se în faza următoare. Nu sferturi de finală, ca până atunci, ci alte două grupe de câte patru. Câştigătoarele urmau să joace finala, iar următoarele clasate se luptau pentru locul 3.

Vest-germanii, în calitate de gazde, dar şi cu un nucleu de jucători precum Beckenbauer, Muller, Maier sau Breitner, erau văzuţi ca posibili câştigători, dar marea favorită era totuşi Olanda. Reprezentantă a unui fotbal care cucerise patru Cupe ale Campionilor la rând, una prin Feyenoord şi trei prin Ajax, "Portocala mecanică" introdusese un nou concept de joc, fotbalul total. Stilul lor a fost foarte bine caracterizat de un ziarist brazilian, care l-a numit „dezorganizarea organizată”. În echipa lui Rinus Michels, toată lumea se apăra şi toată lumea ataca. Samba braziliană şi catenaccio-ul italian rămăseseră în urmă şi făceau loc exuberanţei lui Cruyff, Neeskens, Haan, van Hanegem, Rensenbrink sau Rep.



Fotbalul total nu a fost singurul lucru nou adus de olandezi la Cupa Mondială. Pentru prima dată în istorie, jucătorii unei echipe făceau deplasarea la turneul final alături de prietene sau soţii, acestea însoţindu-i inclusiv în cantonament. Asta nu i-a împiedicat însă pe Cruyff&co. să-şi câştige la pas grupa din care au făcut parte. În schimb, vest-germanii au fost nevoiţi să accepte umilinţa produsă de "fraţii" din RDG, care i-au învins cu 1-0, însă într-un moment în care calificarea era deja decisă. Se prea poate însă ca acest eşec să fi fost calculat de gazde, care ar fi urmat să întâlnească în faza următoare Olanda, în cazul în care ar fi terminat pe primul loc.

Campioana mondială, Brazilia, a mers mai departe doar datorită golaverajului într-o grupă din care au mai făcut parte Iugoslavia, Scoţia şi Zairul. Scoţienii au fost marii învinşi. Au ratat calificarea în faza următoare pentru un gol şi, în mod ironic, au fost singurii care n-au simţit gustul înfrângerii la turneul final. Surpriza neplăcută a furnizat-o Italia, eliminată de Polonia şi Argentina, unica victorie a squadrei azzurra venind chiar în meciul de debut împotriva naţionalei din Haiti, care a şi condus cu 1-0.

Înfrângerea cu est-germanii le-a ajutat pe gazde nu doar să evite Olanda în grupa semifinală, ci şi să aibă un parcurs mai lejer spre ultimul act. O serie cu Polonia, Suedia şi Iugoslavia este oricând de preferat uneia cu Brazilia, Argentina şi RDG. Şi într-adevăr, echipa antrenată de Helmut Schon a defilat spre finală, câştigându-şi toate meciurile.

În cealaltă grupă, olandezii nu au fost deloc impresionaţi de numele adversarilor. S-au impus fără să primească gol, în schimb au marcat de opt ori, jumătate dintre reuşite venind în faţa Argentinei. De fapt, olandezii nu făceau decât să continue un parcurs senzaţional, început în preliminarii, pe care le-au terminat cu un golaveraj incredibil: 24-2. Iar la turneul final, Cruyff şi colegii săi înscriseseră 14 goluri, primind unul singur. Şi acela un autogol, Krol învingându-şi propriul portar în partida cu Bulgaria.

Aşadar, cei mai buni jucători ai Europei, poate chiar ai lumii, la acel moment, Franz Beckenbauer şi Johan Cruyff, urmau să se întâlnească în marea finală de pe Olympiastadion din Munchen. Însă până atunci, surpriza plăcută a turneului, Polonia, a învins în meciul pentru locul 3 încă deţinătoarea titlului mondial, Brazilia. Unicul gol a fost înscris de Grzegorz Lato, cel care, cu şapte reuşite, avea să fie golgheterul competiţiei. În clasamentul marcatorilor, atacantul plonez a fost urmat de coechipierul său Andrzej Szarmach şi de olandezul Johan Neeskens, ambii punctând de câte cinci ori.



Şi a venit ziua finalei. Meciul pe care toată lumea îl dorea. RFG-ul lui Beckenbauer contra Olandei lui Cruyff. Începutul a fost abrupt. În primul minut, olandezii au obţinut un penalty, iar Neeskens a transformat fără probleme. Cu avantaj pe tabelă, olandezii au arestat mingea şi au încercat să îngheţe jocul. Germanii atât au aşteptat. La mijlocul primei reprize, Holzenbein a pornit într-o cursă pe stânga şi a fost faultat în careu. Lovitura de pedeapsă a fost concretizată de Breitner şi, din acel moment, situaţia a basculat în favoarea gazdelor. Cu două minute înainte de pauză, Gerd Muller a primit o minge în apropierea porţii lui Jongbloed, a pivotat în stilul său caracteristic şi a stabilit scorul final. După acest meci, legendarul atacant s-a retras din echipa naţională. După ce marcase cel mai important gol al carierei sale.


După titlul european din 1972, Germania de Vest îl obţinea şi pe cel mondial. Chiar la ea acasă şi împotriva marii favorite. Tenacitatea nemţilor s-a dovedit din nou mai puternică decât fotbalul spectacol al adversarului. La fel ca în urmă cu 20 de ani la Berna. Olandezii pierdeau, poate nemeritat, după ce încântaseră de-a lungul întregului turneu. Dar au clacat inexplicabil exact când nu trebuia să se întâmple. Pentru ei, experienţa se va repeta şi la ediţia următoare, însă atunci ghinionul va juca un rol extrem de important.



OMUL TURNEULUI: JOHAN CRUYFF


„Olandezii se retrag cu demnitate. În mijlocul lor, Cruyff priveşte semeţ înainte, dar această ţinută voit mândră nu poate ascunde un mare adevăr. Johann Cruyff, jucatorul care a adus Olanda în finală, este, poate, principalul autor al înfrângerii. El, inaintea tuturor, a căzut sub povara încleştării nervoase a finalei. La început a fost acea miraculoasă pătrundere în cazematele gazdă, acel sprint de gazelă, sărind peste şanturi şi zone minate. Olanda conducea prin efortul de mare fantezie al maestrului său. Dar, odată repusă mingea la centru, Johann Cruyff, pe care nu o dată l-am asemuit - prin temperament şi strălucire - cu Năstase, a sunat stupefiant retragerea. Aşa se face că l-am surprins pe Cruyff, în prima repriză, certându-l pe Rijsbergen pentru orice încercare de relansare a atacului”. Ioan Chirilă a încercat, în stilul său inconfundabil, să ne arate ambele feţe ale lui Cruyff. Şi cea de înger, dar şi cea de demon. Poate că legendarul jucător olandez are partea sa de vină în eşecul din finala Weltmeisterschaftului, dar nimeni nu-i pune sub semnul întrebării titlul de om al turneului.

S-a născut pe 25 aprilie 1947 la Amsterdam şi, datorită mamei sale, angajată la cantina clubului Ajax, a luat de la o vârstă fragedă contact cu tot ceea ce înseamnă echipa "lăncierilor". Îşi dorea însă să joace fotbal, însă nu era lăsat din cauza fizicului firav. Totuşi, la 10 ani, s-a alăturat academiei Ajax, iar peste şapte ani debuta deja în prima ligă marcând un gol împotriva lui Groningen. În sezonul următor a devenit tiular indiscutabil şi, în jurul său, a început formarea unei echipe care va domina fotbalul european la începutul anilor '70.



Trofeele au început să se adune la Amsterdam. În acelaşi timp, se năştea fotbalul total. Iar Cruyff a rămas cel mai de seamă reprezentat al său. Şi-a condus echipa spre şase titluri ale Olandei, patru Cupe ale Olandei, trei Cupe ale Campionilor, două Supercupe ale Europei şi o Cupă Intercontinentală. După ce a cucerit tot ce se putea cu Ajax, s-a transferat la Barcelona, pe care a ajutat-o să obţină primul titlu de campioană a Spaniei după 14 ani.

La Cupa Mondială din 1974 a sosit din postura de Balon de Aur şi a fost liderul echipei care a fermecat pe toată lumea. A marcat trei goluri, două împotriva Argentinei şi unul contra Braziliei, conducându-şi coechipierii până în finală. A obţinut penaltyul din care a marcat Neeskens, însă revenirea gazdelor l-a împiedicat să-şi treacă în palmares şi titlul mondial. Chiar şi aşa, a fost desemnat omul turneului final şi la sfârşitul anului a obţinut cel de-al treilea trofeu pentru cel mai bun jucător european, la fel cum o făcuse în 1971 şi 1973.


Avea să fie singurul mondial jucat de Cruyff, deşi a participat la preliminariile ediţiei următoare şi a pus umărul la calificarea Olandei. Motivul oficial pentru care a refuzat să ia parte la competiţia din Argentina a fost unul de natură politică, dictatura militară din ţara sud-americană. După 30 de ani, în 2008, legenda olandeză a dezvăluit că el şi familia sa au fost implicaţi într-o tentativă de răpire în capitala Cataluniei cu un an înainte, ceea ce l-a determinat să se retragă din naţională: „Sunt momente în viaţă în care există lucruri mai importante decât fotbalul”.

După campionatul mondial a mai continuat patru sezoane la Barcelona, dar n-a mai reuşit să câştige decât o Cupă a Regelui. La 31 de ani, a acceptat o ofertă avantajoasă din Statele Unite. A rămas peste Ocean până în 1981, când a revenit la clubul care i-a fost rampă de lansare. Şi-a mai trecut în palmares două titluri şi o Cupă a Olandei cu Ajax, apoi a plecat la Feyenoord, pentru ultimul sezon al carierei. A ieşit din scenă în stil mare. Cu un event. La ultimul său meci, fanii l-au însoţit de la stadion până acasă. A continuat însă să scrie istorie şi de pe banca tehnică, la Ajax şi Barcelona, contrazicând mitul conform căruia un mare jucător nu poate deveni un mare antrenor.

Johan Cruyff este fără îndoială cel mai important jucător care nu a cucerit titlul mondial. Însă prin tot ceea ce a făcut pe teren şi-a asigurat un loc în istoria fotbalului. Până la apariţia lui, Olanda era doar o echipă oarecare. El a fost motorul care a pus în mişcare "Portocala mecanică". „Fotbalul este un sport simplu. Dar cel mai dificil lucru este să joci un fotbal simplu”, spunea Cruyff odată. Pentru el nu a fost niciodată greu.

ROMÂNIA ÎN PRELIMINARIILE CUPEI MONDIALE DIN 1974

După calificările la campionatul mondial din 1970 şi, în premieră, între primele opt echipe ale Europei în 1972, fotbalul românesc visa cu ochii deschişi la o nouă prezenţă la Cupa Mondială. Mai ales că sorţii fuseseră blânzi cu naţionala noastră, care trebuia să treacă de RDG, Finlanda şi Albania. Nucleul de jucători era în mare acelaşi care ne calificase în Mexic, dar după primele două meciuri, o remiză în Finlanda şi o victorie pe teren propriu cu Albania, Angelo Niculescu a fost înlocuit cu Valentin Stănescu. Schimbarea a părut să fie de bun augur, mai ales că tricolorii au învins la Tirana, apoi şi principala contracandidată, RDG-ul, la Bucureşti.

Returul cu est-germanii, decisiv pentru calificare, s-a disputat în septembrie 1973, la Leipzig. În faţa a 95.000 de spectatori, românii au cedat cu 2-0 şi pierdeau orice şansă de a merge la turneul final. În zadar, în ultima partidă a preliminariilor, România a surclasat Finlanda, scor 9-0. Jocurile erau deja făcute. Succesul împotriva nordicilor a rămas însă cel mai clar obţinut de reprezentativa noastră în întreaga ei istorie. Palidă consolare.

CUPA MONDIALĂ SE ÎNTOARCE ÎN AMERICA DE SUD


Cupa Mondială din 1974 a consfinţit schimbarea hărţii fotbalului. După retragerea lui Pele, Brazilia şi-a pierdut rolul dominant, deşi s-a menţinut mai mereu aproape de vârf, în timp ce alte naţiuni intrau în lumea bună. Polonia şi, mai ales, Olanda dovedeau că turneele finale nu mai reprezintă o afacere între câteva ţări. Marii învinşi ai competiţiei din Germania Federală, olandezii, plănuiau deja revanşa pentru ediţia următoare. Însă din nou se vor opri în finală. Şi tot în faţa ţării gazdă, Argentina de această dată.

Parteneri
x close