„Historia“ vă prezintă câteva crâmpeie din amintirile lui Lascăr Zamfirescu (90 de ani), fiul diplomatului Alexandru Zamfirescu şi nepotul scriitorului Duiliu Zamfirescu, despre cei mai frumoşi boieri ai României antebelice şi interbelice. Cele două arbore genealogice – al lui Lascăr Zamfirescu şi al soţiei sale, Elena Rosetti –, prezentate în exclusivitate, completează firesc poveştile cu flirt şi spadă ale unei epoci nebune.
Era începutul verii în Berlin, într-o Germanie singură şi neliniştită. Era anul 1922, pe străzi se vorbea despre preţul pâinii, inflaţie şi reparaţii de război, erau procesele internaţionale şi orgoliile naţionale. Era luna iunie la început, iar nemţii erau din nou zguduiţi de o simfonie a groazei – „Nosferatu“ era proiectat pentru prima dată pe marile ecrane şi era cumplit!
Erau primele zile de vară la mănăstirea Agapia, într-o Românie Mare, care îşi rezolva spectaculos problemele economice şi-şi petrecea succesul în berării şi crame la bulevard. Era începutul lunii iunie la schitul din Neamţ, cu flori îngrijite de maici şi fructe gustoase din pădure. Acolo, între călugăriţe, mai aproape de Dumnezeu, scriitorul Duiliu Zamfirescu închidea ochii pentru ultima oară. Cu 10 zile înainte se petrecuse o minune: i se născuse la Berlin primul nepot, Lascăr Duiliu Zamfirescu; aşa că scriitorul avea în buzunarul de la piept, în timpul călătoriei spre cea lume, biletul de tren cu direcţia Germania...
Poveştile cu flirt şi spadă
În această atmosferă cu nelinişte, război, berării şi zmeură începe viaţa nepotului Lascăr Zamfirescu. Actul de identitate reţine data sec: 23 mai 1922. Cum au trecut 90 de ani de-atunci nici noi nu ştim, cum nu ştim nici câte şerbeturi din fructe de pădure s-au mai vândut la Agapia, dar, măcar odată la nouă decenii, mai vine şi vremea bilanţului. Aici se spun poveştile cu flirt şi spadă, se reiau, deci, marile dueluri ale familiei Zamfirescu, se retrăiesc primele iubiri ale junilor şi ultimele patimi ale seniorilor. Se înşiră, aşa, amintiri despre oameni şi locuri din această lume care a fost, odată, frumoasă. Sunt vechi, din vremurile în care bărbaţii erau bărbaţi, iar copiii ştiau de frică. Domnul Zamfirescu le recreează cu precizie de cronicar, nimic nu-i scapă. Nu vă întrebaţi cum vă vor folosi aceste istorisiri personale, desuete, aşezate aleatoriu pe exigenta axă a timpului! Citiţi-le, pur şi simplu!
Nobilul de apartament
Astăzi, domnul Zamfirescu poartă mustaţă şi părul dat pe spate. E un nobil cavaler dintr-un apartament îngust aflat într-un cartier muncitoresc din Capitală. Are cămaşa călcată perfect şi strânsură puternică de mână. Are baston cu dichis şi încă n-a învăţat cum să obosească. Are pianul acoperit, nu-i mai joacă degetele pe clape ca odinioară – of!, cum o fermeca bunicul său pe frumoasa Eliza Ioanid, cu melodii de pian, în camera hotelului „Metropol“ de pe Calea Victoriei...
Lascăr Zamfirescu a început şcoala în Olanda, la „Sacré-Coeur de Jésus“ (şcoală de maici), unde a învăţat adunarea, înmulţirea şi respectul. A rămas acolo până când tatăl său, diplomatul Alexandru Zamfirescu, a fost însărcinat de ministrul de Externe Nicolae Titulescu să deschidă legaţii ale României în Brazilia, Argentina şi Chile. S-a urcat pe Cap Arcona – marele transatlantic german – şi a plecat! A învăţat apoi în ţara cafelei şi a fotbalului, la Rio de Janeiro, după care a ajuns în Portugalia, în magnifica Lisabona. „Tatăl meu era mâna dreaptă a lui Titulescu. Dacă trebuia să deschidă un post pe undeva, îi spunea să se ducă el mai întâi, să cunoască locul. Avea mare încredere“, se mândreşte Lascăr Zamfirescu.
Titulescu: „Mă, Alecule, ai un puşti! Ptiu!, ptiu!”
În România a ajuns prima dată la 14 ani, în urma insistenţelor tatălui. „El a făcut trei doctorate (în litere, în drept şi în ştiinţe politice) – a fost crescut la şcoli în străinătate. Când a fost pe front, în «Primul», râdeau camarazii de accentul său. Aşa că pe mine m-a trimis în România, să învăţ cum trebuie limba ţării mele“. Pe drum însă, au făcut popas mare, în Elveţia, la „Saint Moritz“, unde locuia preşedintele Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor, impozantul Nicolae Titulescu. „Am dejunat cu tata şi cu Titulescu. El se uita la mine, mă admira şi-i spunea tatei: «Mă, Alecule, ai un puşti! Ptiu!, ptiu!». Eram un ţânc, eram puişor şi, când am ajuns în camera de hotel, l-am întrebat supărat pe tata: «De ce m-a scuipat Titulescu?»“
Continuarea pe historia.ro
