Canalul Dunăre-Marea Neagră a împlinit 30 de ani de existenţă. Considerat una dintre cele mai mareţe realizări ale lui Nicolae Ceauşescu, canalul are şi o istorie mai puţin cunoscută.
Pe şantier au muncit sute de mii de oameni, printre care şi mulţi deţinuţi politici care şi-au şi găsit sfârşitul aici. Nostalgicii vremurilor spun însă că tot ce a contat la final a fost ducerea la bun sfârşit a lucrărilor.
La 25 mai 1949, începeau lucrările la canalul Dunăre-Marea Neagră. Pentru zeci de ani însă, şantierul avea să devină un lagăr de exterminare pentru cei care se împotriveau regimului comunist. O anchetă a Securităţii din anii 60 spune că peste 1000 de decese nu au fost înregistrate în nici un fel de documente. Iar cei care coordonau echipele de muncitori se feresc să vorbească despre acest subiect.
Dovezile însă au fost descoperite de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, care în februarie a trimis la Parchet dosarul fostului Comandat al coloniei de muncă de la Cernavodă.
Acesta este acuzat că în anii 50, pe durata a doar patru luni regimul pe care l-a impus la Cernavodă a determinat moartea a 115 deţinuţi. Muncitorii care au supravieţuit îşi amintesc însă de condiţiile grele în care erau obligaţi să lucreze şi de modul brutal în care au fost trataţi.
Potrivit documentelor comuniştilor, în noiembrie 1952, deţinuţii politici reprezentau 82,5% din forţa de muncă de la Canal. Lucrările au fost sistate în 1955 şi reluate, după un nou proiect, în 1976, iar forţa de muncă era formată din militari şi civili.
