"În primul 8 Martie după ce mama s-a dus aș fi dat orice să am și eu pe cine suna! Până atunci, nu acordasem vreo importanță deosebită acestei sărbători pe care o consideram o mare scorneală comunistă. „Tovarășa Elena Ceaușescu”, declamau cu patos băieții versuri patriotice la serbarea de Ziua Mamei din clasele primare, în timp ce mamele noastre în deux-pieces de stofă ne zâmbeau cuminți din bănci.
E drept, uneori e mai ușor să fii hater decât să te lași dus de val - tânjind după dorința de fi diferiți, ne inventăm diferite scuze pentru a fi mai cu moț. Dar în acel 8 Martie, când am ieșit să iau o gură de aer la serviciu și am auzit lângă mine „Mama, am vrut doar să te aud și să-ți spun La mulți ani!”, mi-am dat seama că pentru mine era puțin prea târziu. Nu mi s-a mai părut nimic demodat, patetic sau comunist în sărbătoarea de 8 Martie și am rămas privind tâmp în neant.
Astăzi mă gândesc că dacă mama ar mai fi aici, i-aș spune toate lucrurile pe care le simțeam, de fapt, în fiecare 8 Martie pe care l-am tratat de sus.
I-aș spune că prăjiturile ei cu margarină și cu un singur ou rămân delicii de neegalat.
I-aș spune că niciodată n-am fost mai trendy decât atunci când purtam pantalonii și paltoanele croșetate cu răbdare pentru noi", scrie Viorela Mihai, pe Republica.
