Cel mai motivant discurs din istoria României a avut loc în anul 1916, când ţara era îngenuncheată de război, şi a fost rostit de Nicolae Iorga.
Era un moment în care România risca să dispară ca stat de pe harta Europei. Erau vremuri de adâncă restrişte. Regatul României intrase după doi ani de neutralitate, în vara lui 1916, în Primul Război Mondial alături de ţările Antantei împotriva Germaniei, Austro-Ungariei, Turciei şi Bulgariei. Miza era uriaşă. România dorea obţinerea teritoriilor aflate în stăpânirea Austro-Ungară mai precis Transilvania şi Bucovina de Nord, scria Adevarul.
Începutul campaniei a fost de bun augur, cu o înaintare victorioasă a românilor în Transilvania. A urmat însă dezastrul. Bulgarii au reuşit să pătrundă prin Dobrogea, iar germanii şi austro-ungarii au început o ofensivă generală. Armata română prinsă ca într-un cleşte a suferit înfrângeri zdrobitoare şi se afla mereu în retragere. Dezastrul a fost total în momentul în care Bucureştiul a căzut în mâinile inamicului, iar administraţia şi valuri de refugiaţi s-au retras în Moldova. România părea pierdută.
”Se îndreaptă către noi în acelaşi timp privirile pline de o rugăciune tăcută a unui popor sfios, care veacuri întregi n-a găsit atât de adeseori cuvinte mari pentru suferinţele lui, dar care le-a simţit cu atât mai adânc, cu toată gura sa mută. Se mai îndreaptă, însă, asupra noastră ochiul de ură al străinului care vrea să ştie cum suferim de rana pe care a făcut-o, şi acestui străin, la urmă trebuie să-i răspundem. Trebuie să-i răspundem că, oriunde am fi, suntem hotărâţi să mergem până la capăt, în credinţa că, dacă s-a ridicat vreodată o religie pe lume, dacă s-a vorbit de dreptate şi ideal, nu se poate, cu nici un chip, ca şi înaintea celei mai sălbatice forte organizate, să piară drepturile unui popor de a trăi pe pământul în care nu este un fir de ţărână care să nu fie acoperit de cel mai nobil sânge.(...)”, ar fi spus Nicolae Iorga.
