În memoriile sale „Călător fără hartă“, diplomatul Dimitrie D. Dimăncescu relatează jocurile făcute la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946, unde câţiva politicieni români, grupaţi în jurul ministrului de externe Gheorghe Tătărescu, au sperat să poată salva Basarabia, Transilvania, nordul Bucovinei şi Cadrilaterul.
La Conferinţa de Pace de la Paris din 1946, România juca o carte esenţială pentru destinul naţiunii: urma să se încheie pacea cu Italia, România, Ungaria și Bulgaria, iar stabilirea graniţelor ţării era o chestiune vitală. Acestea ar fi trebuit să fie aceleaşi ca la 1 Decembrie 1918, cuprinzând Transilvania, Basarabia, nordul Bucovinei, Cadrilater. Frontierele României fuseseră consfinţite după Primul Război Mondial la Conferința de Pace de la Paris din 1919. La 7 mai 1946 urmase confirmarea graniţelor din partea miniștrilor de externe ai Uniunii Sovietice, Statelor Unite, Marii Britanii și Franței. Ungaria contestase însă această trasare, iar România trebuia acum să-şi apere graniţele cu orice preţ. În vederea apariţiei în faţa Comisiei politice și teritoriale pentru Ungaria și România, delegaţia română a strâns documente şi hărţi care să susţină argumentaţia. Materialele scrise erau sub formă de memorandumuri pe teme ca: „Frontiera româno-ungară”, „Tratamentul minorităților” și „Chestiunea evreiască”. Din delegaţie făceau parte membri ai Guvernului: Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Lucreţiu Pătrăşcanu, Gheorghe Maurer, Richard Franasovici etc. Conducător al delegaţiei era Dej, iar secretar era Dimitrie D. Dimăncescu, „românul cu viaţă de roman“ despre care „Adevărul“ a relatat în premieră.
Mai multe, pe adevarul.ro.
