Comparația ne poate motiva să progresăm, însă invidia ne poate transforma viața într-o nemulțumire continuă. Profesorul Dan Voiculescu explică, într-o postare pe blogul său, unde se află granița dintre cele două și propune un reper pentru evaluarea propriilor reușite: omul care eram ieri.
„Ne comparăm toți, tot timpul. Cu vecinul, cu colegul, cu prietenul din copilărie”, observă profesorul Dan Voiculescu. Într-o anumită măsură, acest comportament este firesc: ne ajută să înțelegem unde ne aflăm și ce ne dorim să realizăm.
Dar când încetează comparația să fie folositoare? Atunci când succesul celuilalt ajunge să fie resimțit ca o nedreptate personală. În loc să ne încurajeze să acționăm, ne provoacă resentimente.
„Invidia e otravă.” Aceasta este avertizarea din centrul mesajului publicat de Dan Voiculescu. Autorul distinge între admirația care ne mobilizează și frustrarea care ne blochează: putem privi reușita altcuiva ca pe o dovadă că există posibilități și pentru noi sau putem trăi cu senzația că succesul său ne-a luat ceva.
Raportarea obsesivă la ceilalți întreține însă o competiție fără sfârșit. Întotdeauna poate exista cineva mai bogat, mai frumos sau mai norocos. În aceste condiții, satisfacția propriilor realizări riscă să fie înlocuită permanent de nemulțumire.
Invocând îndrumarea Apostolului Pavel de a ne evalua propriile fapte, profesorul propune schimbarea reperului: comparația cu noi înșine. Ce am învățat? Ce am îmbunătățit? Ce facem astăzi mai bine decât ieri?
Din această perspectivă, progresul nu mai este condiționat de locul ocupat în raport cu ceilalți. El poate fi recunoscut în fiecare pas înainte, în fiecare deprindere câștigată și în fiecare greșeală pe care reușim să nu o repetăm.
La final, Dan Voiculescu le adresează cititorilor o provocare: să scrie în comentarii un singur lucru pe care îl fac astăzi mai bine decât în urmă cu un an sau doi. O invitație de a privi propriul parcurs și de a identifica un motiv concret de mulțumire.
