Poate că Îngerilor le-a înghețat aripa pe fonta de lumină a trâmbițelor ce vestesc Bucuria. Obosiți că-n Rai nu mai urca nimeni, te-au chemat. Ce era să zici tu, Dumitru din Groșii Maramureșului, crescut în lapte și fluier, în zvon de libertate și molcomă rostogolire de limbă? Că nu ești gata? Tocmai tu, cocon de oameni liberi să refuzi Libertatea? Din fluier ți-a cântat bunicul și tata, ba și frații tăi cei mari. Și din cântarea lor ai crescut cântarea ta. Nimic nu ai lăsat să nu fie în zvonul de Înviere ce l-ai doinit inimii noastre. Ascultându-te mi-am înțeles Maramureșul și prin el Istoria Țării. Dumitru Fărcaș, taragotistul în robă de Honoris Causa (scria Dana Andronie în 2008 în Jurnalul Național). Ne-a fost profesor de limbă și respirație românească.
Cum va fi făcut Dumnezeu de a pus într-un pui de moroșan toată limpezimea cerului, verdele crud al mociriței cu trifoi, străvezimea de cer înstelat din dorul românesc, curăția Fecioreascăi de pe Mureș ori curajul din Bărbătescul din Maramureș, numai El știe și de-acum și el, Dumitru, robul lui Dumnezeu. Colindătorul fără pereche ce ne-a cântat Doina din Bătrâni ca pe un Antifon din Liturghia Neamului românesc spun știrile că s-a stins. Că ar fi plecat. Plecat cu Dorul în Munții de piatră ai inimilor noastre, unde a cioplit fir cu fir sensibilizarea noastră, Maestrul și-a închis cutia în care ținea taragotul și și-a dres vocea în izvorul rece al morții. Moartea nu e Învârtită de pe Glod dar el știa asta, de aceea cânta mereu cum ar fi ultima oară. Ba chiar te temeai, văzându-i încordarea, să nu piară pe scenă.
Mai multe, pe Tribuna.
