De la ritualurile cu focul din Ajunul Crăciunului până la colacul-sacrificiu și cozonacul adus din zonele slave și grecești, Corina Isabella Csiszár, doctorand etnolog la Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale "Liviu Borlan" Maramureș explică, într-un amplu interviu, de ce acest preparat este mai mult decât o prăjitură de sărbătoare. Tot ea vorbește despre tradițiile uitate ale românilor, dar și despre ce încă a mai rezistat, în plin secol al vitezei și rețelelor sociale.
„Peste stratul primitiv de credinţe populare s-au aşezat reflexe creştine”
Reporter: Ce înseamnă, de fapt, Crăciunul tradițional românesc, dacă ar fi să-l explicăm simplu, dincolo de cadouri și mese bogate?
Corina Isabella Csiszár: Crăciunul peste tot în lume, nu doar în Maramureș, simbolizează Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Reprezintă o perioadă de teofanie, când Divinitatea a ales să se întrupeze într-un mod atât de modest într-o iesle. Oare mai suntem capabili să renunțăm la fastul și la opulența din perioada sărbătorilor și să-i dăm voie lui Iisus să se nască în inima noastră? Este o sărbătoare a bucuriei, a familiei, a speranței unui nou început, prin puritatea Noului Născut Iisus Hristos.
Aș dori să aprofundez puțin această temă și semnificația acestei sărbători. Cursul anotimpurilor determina momentul sărbătorilor. Încă din negura timpurilor, riturile de mulţumire şi de sacrificiu erau celebrate imediat ce soarele atingea punctele semnificative de pe orbita sa, adică solstiţiile de iarnă şi de vară. Cea mai mare importanţă a fost acordată solstiţiului de iarnă, perioadă a anului în care zilele încep să devină mai lungi.
Orientalii îi închinau un cult lui Mithra, divinitate a luminii, simbol al castităţii şi al purităţii; el combătea forţele malefice. Astfel, 25 decembrie devenea cea mai importantă sărbătoare a anului mithraic: se sărbătorea renaşterea zeului neînfrânt. Biserica creștină pentru a împiedica acest cult păgân, nu a ezitat să-l proclame pe Iisus Hristos sol invictus (zeu, soare, neînfrânt).
După teama înfrigurată a condamnării lui eterne la întunericul cosmic şi totodată spiritual, omul a resimţit bucuria răsăritului unui soare, care, pentru el a revenit pe pământ plin de lumină, căldură-fizică şi morală mai ales.
În bucuria naşterii lui Hristos se mai resimte încă şi astăzi ecoul îndepărtat şi profund al bucuriilor din vechile legende cosmice. În datinile săvârşite cu prilejul acestei sărbători, se observă cum peste stratul primitiv de credinţe populare s-au aşezat reflexe creştine. Unele cuprind şi reminiscenţe ale riturilor păgâne, altele nu conţin nici un element creştin, ci sunt răsunete ale riturilor păgâne din vechime.
Buturuga ce nu avea voie să se stingă-n vatră
De aceea, în ajunul Crăciunului se cunoştea obiceiul aprinderii în vatră a unei buturugi întregi, care era păzită să nu se stingă întreaga noapte. Obiectul este legat de semnificaţia solară a sărbătorii Crăciunului, vatra constituind actul ceremonial al aprinderii butucului, liantul dintre om şi cosmos, în momente de criză cosmică (solstiţiul de iarnă). Scormonitul în foc vizează aceeaşi funcţie solară a focului prin potenţarea forţelor lui. Arderea lemnului are şi o funcţie sacrificială, distrugerea totală prevestind regenerarea.
Practica butucului aprins în noaptea de Crăciun capătă şi o funcţie fertilizatoare. Astfel, în satele lăpușene, obiceiul este de a arde o creangă groasă în noaptea Crăciunului, întrucât se crede că fără ea casa rămâne săracă tot anul. În perioada postului are loc o campanie de purificare pe care creştinul o aşteaptă cu sete anticipată.
Astăzi, în lumea modernă, decorăm casa cu beculețe electrice, împodobim bradul cu instalații de diferite culori, păstrând același sens și aceeași semnificație de a trasmite lumină Zeului învingător și de a alunga întunericul și teama. Există și câteva superstiții legate de această temă.
„Dacă focul și loampa se sting, aduc prăpăstii la casă”, „loampa nu se stinge în noaptea de Crăciun, să vadă magii să ajungă la Iisus, „ăn noaptea de Crăciun nu se potolește loampa, nici focul nu are voie să se stingă și nu se încuie porțile”.
Prosperitatea gospodăriei, roada câmpului în anul care vine, înmulţirea dobitoacelor, sănătatea şi norocul oamenilor, toate sunt asigurate prin rituri magice, acte religioase, frecventarea bisericii. Rugăciunile constituie preocuparea principală din fiecare clipă, lectura sfintelor scripturi aduce altarul în casa şi inima omului, sufletul se potoleşte, se purifică şi se înalţă.
În trecut, cozonacul se numea colac
Reporter: De ce este cozonacul atât de important de Crăciun? E doar un desert sau are și o semnificație mai profundă? Mai susținem faptul că e 100% românesc. Cât de „românesc” este, de fapt, cozonacul?
Corina Isabella Csiszár: Maramureșul fiind poziționat într-o zonă deluroasă, în vremuri ancestrale avea deficit de grâu. Existau mai mult plantații de porumb și făina de mălai se consuma aproape pe toată perioada anului. De aceea, preparatele din făină de grâu erau considerate o delicatesă și se consumau la marile sărbători, de Crăciun, de Paști, la riturile de trecere, botez, nuntă, înmormântare și când venea batoza în sat, era mare bucurie la fiecare casă și se coceau plăcinte și pâine de casă.
Producția de grâu fiind scăzută, făina de grâu se aducea din Banat sau se importa din Ucraina. Străbunicul meu trecea granița la ucraineni cu desagii în spate. În perioada războiului a fost împușcat, dar având desaga cu făină pe umăr, aceasta l-a protejat, glonțul pătrunzând în sac, i-a salvat viața, nu a fost rănit.
Din făină de grâu se preparau două tipuri de colaci: pâinea care râde (colacii ritualici de la nuntă, țâpoii, colacii de la botez, colăceii, cocii, colacii, stolnicul și pupezele din perioada sărbătorii Crăciunului, pasca de Paști, cozonacul cu nucă sau cu mac un preparat dulce consumat ca desert în cadrul acestor manifestări) și pâinea care plânge (colacii de la ceremonialurile funerare, de la pomeni și cozonacul ca desert de post).
În trecut, și cozonacul se numea tot colac în toate zonele județului Maramureș. De aceea, doresc să discut în special despre semnificația și importanța de Crăciun a acestei pâini ritualice. Colacul este cunoscută la mai multe popoare și reprezintă un simbol cultural cu multiple semnificații. Așa cum afirmă Ivan Evseev în „Dicționarul de simboluri”, „colacul mediază opoziția dintre copt și necopt, dintre natură și cultură, stabilește legăturile dintre cei vii și cei morți, dintre cer și pământ, dintre zei și oameni. Colacul ritual este simbolul Soarelui sau al Lunei, semnificație susținută de ornamentele sale, care transfigurează o hierogamie cosmică.”
Este obiect al sacrificiului ritual, înlocuind jertfele animale, după cum indică etimologia lui în limbile slave, în rusă „korovaj”, în bulgară „jalovica”. În tradiția românească este un simbol al fertilității, o ofrandă rituală.
Maramureșenii au început să prepare și un tip de colac dulce, cu ouă, lapte și umplut cu nucă sau cu mac, care s-a numit tot colac, mai târziu a apărut denumirea de cozonac. Acesta reprezenta desertul din zilele de sărbătoare, după cum vă spuneam, făina de grâu în sine, fiind considerată o delicatesă, o raritate.
Acest cozonac se punea pe masa de Crăciun și de Anul Nou și erau serviți colindătorii mai în vârstă, care erau invitați să se așeze la masa de Crăciun. Aceștia erau rudele, prietenii și vecinii gazdelor. Copiii în schimb, colindau la fereastră, ei începeau colindatul în seara de Crăciun, de când apunea soarele, erau micii vestitori puri ai Nașterii Mântuitorului.
Nu erau poftiți în casă, erau serviți afară cu colăcei, coci, pupi sau pupeze, în funcție de sex și zona județului, mere, nuci și mai târziu, din anii 80 încoace gospodarii au început să le ofere și bănuți.
„Cozonacul nu este un produs tradițional românesc”
Reporter: Cum se făcea cozonacul „pe vremuri”, în satele din Maramureș sau din nordul țării? Cine îl pregătea, când și cu ce reguli? Îmi puteți spune care sunt diferențele față de alte zone ale țării?
Corina Isabella Csiszár: Cozonacul necesită făină măcinată fin, de aceea aria lui de răspândire, este în strânsă legătură cu meșteșugul morăritului. Grâul se obținea greu, iau morile nu existau în fiecare sat. Se mergea cu carul la mari distanțe, cu sacii la moară.
Cozonacul nu este un produs tradițional românesc, cum ne place nouă să credem. Termenul cozonac este de proveniență neogreacă, iar la noi ar fi ajuns din limba bulgară. La greci, kozonaki, semnifică o păpușă înfășată, reprezentând un simbol puternic al sărbătorilor, al bogăției, reuniniunii familiei, bucuriei, un simbol al trupului lui Hristos.
Cozonacul reprezintă un desert specific Europei Centrale și de est, regăsindu-se diferite variante în multe țări. Primele rețete de cozonac apar la englezi în secolul XVIII, la maghiari întâlnim cozonacul cu nucă sau mac, numit baigli, prepararea cozonacului este răspândită și la ucraineni, francezii au brioche, italienii pregătesc panettone de Crăciun, macedonii au kozinjak, nemții prepară baumckuchen, cehii au trdelnik, austriecii îndulcesc masa de sărbători cu Prügelkrapfen. Toate aceste preparate sunt obținute dintr-un aluat de pâine dulce, care conține ouă, lapte, unt și upluturi de nucă, mac, stafide, rahat, coji de citrice.
Gospodina casei era cea care trebuia să facă toți cozonacii. Și doar dacă urma un întreg ritual
Cum vă spuneam, prima dată se obțineau boabele de grâu, se măcina făina la moară înainte de sărbători. Cozonacul se prepara de către gospodina casei. Pentru cozonacii de Crăciun, gazda casei, se trezea de dimineață, își spăla fața, îmbrăca haine curate, se ruga, se închina cu fața către răsărit, la colțul cu icoane al casei, aducea covata. Într-o cană se punea lapte, o lingură de zahăr și drojdia fărâmițată și se lăsa lângă sobă 20 de minute, să se activeze drojdia.
Cu telul, se băteau gălbenușurile cu zahăr până deveneau cremoase. Făina se amesteca cu untul moale în covata din lemn. Se adăuga drojdia, gălbenușurile un praf de sare și se turna lapte. Se frământa până ce se obținea un aluat omogen și elastic. Se acoperea aluatul cu un ștergar și se ținea afară 30 de minute. Pentru umplutură, se încălzea laptele într-o cratiță, pe sobă, la foc mic, iar când clocotea se adăuga zahărul, semințele de mac măcinate (sau nuca măcinată), și se amestecau bine. Se așteaptă până ce macul (sau nuca) se umflă și crema se îngroașă.
Se aducea aluatul de la rece, se împărțea în două și se întindeau două foi dreptunghiulare și subțiri (5-6 mm). Se punea umplutură pe fiecare bucată de aluat, lăsând o margine de 1-2 cm și se rula strâns. Se ungea cozonacul cu ou bătut și se mai lăsa 10 minute, apoi se cocea în cuptor, până se rumenea frumos.
Diferențe între cozonacii din diferite zone din România
Reporter: Există diferențe mari de la o zonă la alta în ceea ce privește mâncarea de Crăciun?
Corina Isabella Csiszár: Cozonacul diferă ca mărime, ca formă și ca umplutură în România, dar semnificația și sensul ancestral al acestuia rămân aceleași. În Maramureș cozonacii sunt mai lunguieți, abundă în mac sau nucă, în Modova sunt mai înalți și predomină aluatul, nu umplutura ca în cazul cozonacilor ungurești din Maramureș. În funcție de zone, cozonacii sunt umpluți cu nucă, cu măr, cu rahat, cu mac, cu brânză.
Astăzi, regăsim și acei cozonaci „reinterpretați”, cu cremă de fistic, ciocolată, nucă de cocos, în marile cofetării, la prețuri exorbitante, chiar și la 160 de lei. De fapt, prețul acesta exagerat nu se justifică, cozonacul fiind de fapt doar o pâine îndulcită, importantă fiind doar semnificația străveche a acestuia pe o masă cu adevărat tradițională din trecut.
Cât de importantă e masa de Crăciun pentru români
Reporter: Ce mănâncă românii „la ei acasă”, în funcție de regiune? Ce ritualuri sau obiceiuri erau legate de gătit și de masa de Crăciun? Se spunea ceva anume, se făcea ceva „musai”?
Corina Isabella Csiszár: Masa concentrează funcții cu valoare ceremonială în cadrul sărbătorilor de iarnă. Aceasta constituie spațiul special consacrat etalării darurilor în toate formele de colindat. Masa capătă o atenție deosebită în casele de la țară, fiind acoperită cu o țesătură bogat ornamentată, cu motive specifice zonei. În Maramureșul istoric, masa se lega cu un lanț de Crăciun, pentru a-i ține uniți pe membrii familiei în toată perioada anului ce urma.
Țaranului maramureșean i-a plăcut să mănânce și să bea pe săturate din cele mai vechi timpuri: „e beteag de joi, dar ar mânca cât doi”.
Exista și o anumită etichetă la mesele țăranului maramureșean. Cei mai în vârstă erau așezați în fruntea mesei, nu i se reproșa nimic găzdoii, cu privire la calitatea mâncării, nu era nimeni deranjat de la masă, nu se ridicau de la masă până nu termina și ultimul mesean de mâncat, oaspeții care soseau după ce lumea se așeza la masă, erau poftiți și ei să ia loc, nu se lăsa nimic în farfurie, din respect pentru gazdă.
Preferințele maramureșeanului pentru mesele copioase din cadrul mesei ceremoniale de Crăciun, sunt exprimate și în colinde: „Noapte bună și iertați / Și la anu să ne dați / Numa coaste și cârnați!” În vechile tradiții, nimeni nu începea să mănânce înainte de a face semnul crucii cu fața înspre răsărit iar gazda casei, își îndemna mesenii să guste din bucate: „Luați și folosiți din ce a dat Dumnezeu!” „Luați și mâncați!”, „Luați și îmbucați!”
În seara de Crăciun în trecut, se punea musai pe masă o pâine mare, pregătită special numită stolnic, un colac rotund, ornamentat cu motive florale sau geometrice. Sub stolnic se punea fân uscat și se lăsa pe masă până în dimineața de Anul Nou, când era tăiat și fiecare membru al familie primea câte o bucată, pentru a avea sănătate și belșug. De asemenea, fiecare animal cornut primea câte o bucățică de stolnic și de fân, pentru a fi ferit de boli.
Chiar și 12 feluri de mâncare la o singură masă
În toate zonele țării, în trecut, vedetele Crăciunului musai erau carnea de porc și preparatele din carne de porc, caltaboși, lebăr, jumări, coaste, cârnați, șorici. Nu lipseau nici binecunoscutele sarmele de pe masa de Crăciun, carnea de porc cu mămăligă, supa din carne de pui sau găină de casă, colacul, cozonacul, pita de casă și horinca. Ucrainenii din Maramureș, puneau obligatoriu 12 feluri de mâncare pe masa de Crăciun, fiecare preparat culinar reprezentând câte o lună a anului.
Mâncărurile de Crăciun fiind grele și indigeste, în Țara Codrului, din județul Maramureș, se prepara așa numitul „lapte al Crăciunului”. Se storcea laptele acru (iaurtul), se încălzea pe sobă, ca să îi iasă zerul, se punea lapte dulce și smântână. Și se păstra într-o oală de lut.
Astăzi, fiecare prepară ceea ce dorește la fiecare casă, sat, oraș, județ sau regiune, în funcție de gusturile culinare și buget. Se regăsesc pe mesele românilor preparate din carne de porc, pește, sarmale, aperitive de toate soiurile, salată de beuf, salată de vinete, ouă umplute, brânzeturi, roșii umplute cu brânză, măsline, salată orientală, supe, ciorbe, cozonac, prăjituri, torturi.Unii români gătesc în casă, alții comandă de la restaurante, alții primesc pachete de la părinți, unii merg la restaurant.
Ce s-a pierdut
Reporter: Ce tradiții s-au pierdut și care, surprinzător, încă rezistă? Ce ați văzut că se păstrează chiar și azi?
Corina Isabella Csiszár: De la apariția globalizării culturale, obiceiurile, tradițiile și expresiile artistice din diferite părți ale lumii s-au adaptat la schimbările care decurg din acest fenomen.
Baza globalizării este asociată cu mass-media, prin care culturile și obiceiurile din diferite țări fuzionează. Prin intermediul mijloacelor de comunicare, diferite societăți sunt interconectate, fie prin generarea de legături și dând naștere unei unități între ele, fie prin evidențierea diversității lor. Astfel, sunt încorporate credințele, regulile, simbolurile, ritualurile și practicile predominante ale persoanelor care aparțin unei națiuni.
Astăzi, omul privește în mod profan lumea. Nu mai există acea parte specială, acel sacru care a condiționat lumea atâtea și atâtea secole. Nu numai perspectiva acelor vârfuri ale gândirii omenirii le-am văzut cantonate în analiza a ceea ce ține de sacru, ci și țăranul maramureșean privea lumea și analiza această perspectivă a sacrului. Și cât de uimitor se desfășura viața într-un an de zile, când vorbim despre sărbători, despre munca aceea care-i asigura existența.
Toate erau în contextul sacrului, chiar și munca. Și în timpul sărbătorii vorbim despre acel timp special, timp sacru. Este important să înțelegem toate aceste fenomene ale spiritului uman, pentru că până la urmă societatea a fost fondată pe sacru. Mitul a fost cel care a creat axul în jurul căruia s-a desfășurat viața. Este un sistem foarte clar de raportare a omului la natural și supranatural, la ceea ce este vizibil și la ceea ce este invizibil, la ceea ce este important și la ceea ce nu are legătură cu esența universului.
Evenimentele se succed în ultimele decenii într-un ritm amețitor, viteza de transformare nu mai e aceea care era acum 300 de ani, poate nici cea de acum 100 de ani. Astfel că, s-a stabilit că o comunitate, din orice colț de lume, are anumite cutume, reguli pe care și le stabilește. Deoarece nimeni nu stabilește ceva din exterior într-o comunitate.
Dacă acea comunitate va conserva, va duce mai departe un obicei, ceva, pe o perioadă de peste 30 de ani, deja aceea este tradiție. Putem să fim sau nu de acord, dar având în vedere această viteză senzațională de transformare, 3 decenii înseamnă că reprezintă mult. Și dacă o comunitate va performa ceva pe un interval mai mare de 3 decenii, atunci se poate spune că iată, în cadrul acelei comunități vorbim de o tradiție.
Există teama unor specialiști cu privire la pierderea tradiţiilor noastre ancestrale. Dar, de fapt, avem de a face cu obiceiuri noi. Ca expresii active ale spiritului uman, sistemul obiceiurilor nu se pierde ci se află într-o continuă schimbare şi regenerare. Societatea evoluează şi se schimbă simultan şi mentalitatea şi percepţia asupra vieţii.
Unii maramureșeni încă mai țin Postul Crăciunului. Se mai taie porcii în ziua Sf. Ignat, se pregătesc casele, pentru marea sărbătoare, se coace cozonacul și se gătesc preparatele tradiționale din carne de porc.
În satele maramureșene încă se merge la biserică la slujbele de Crăciun, păstrează obiceiul colindatului, Viflaimul, bondroșii (mascații de la Cavnic și Baia Sprie), se poartă costumul popular, mai mult sau mai puțin autentic.
S-a pierdut obiceiul pregătirii stolnicului, costumul popular este din ce în ce mai denaturat, s-au pierdut superstițiile și credințele legate de Crăciun. Nu se mai organizează Vergelul, minunatul dans al tinerilor, din a treia zi de Crăciun, decât rar, pe la anumite restaurante și sub formă de spectacol televizat. În trecut nimeni nu pleca la biserică înainte de a-și presăra sare în opinci sau cizme, cu rol apotropaic împotriva farmecelor și a energiilor negative. Demult, copiii erau răsplătiți cu nuci, mere și colăcei la colindat. Astăzi, totul a devenit mercantil, se bucură când primesc bani.
„Cred că totul ține de credință, nu de ceea ce pui pe masă”
Reporter: Cum putem păstra spiritul Crăciunului tradițional, chiar și la oraș? Ce e esențial și ce e doar „decor”?
Corina Isabella Csiszár: În Baia Mare, în fiecare an, în ultima săptămână de dinaintea Crăciunului, la Muzeul Satului se organizează două evenimente importante, cu rolul de a aduce în sufletul băimărenilor și a turiștilor spiritul Crăciunului și obiceiurile de demult. Primul eveniment se numește „Crăciun în satul de pe deal”. În cadrul acestei manifestări, elevii de la diferite școli colindă la casele tradiționale și sunt răsplătiți ca odinioară cu mere, nuci, colaci și dulciuri. Al doilea eveniment se numește „Crăciun în Maramureș” și reunește grupuri de colindători din întregul județ. La fiecare casa tradițională se pot degusta produse autentice din carne de porc și dulciuri.
Prima ediție a Festivalului de Datini și Obiceiuri de Iarnă de la Sighetu Marmației, numit inițial „Datinile Laice de Iarnă", a avut loc pe 27 decembrie 1969, fiind un eveniment dedicat tradițiilor populare de iarnă, cu o denumire menită să ocolească anumite restricții ale autorităților comuniste.
Inițiatorul acestui festival a fost Academicianul Mihai Pop care a reușit să convingă comuniștii, a găsit o cale de a organiza festivalul. Academicianul avea niște prieteni care l-au ajutat sub acest aspect și a găsit varianta de a-l numi „datini laice de iarnă”. Pentru că era o problemă, vorbind despre datini și obiceiuri de iarnă, clar ne referim la manifestarea ideii de creștinism. Și asta deranja. Și atunci el a găsit varianta aceasta și i-a convins pe comuniști.
Acest festival, care după Revoluție și-a schimbat denumirea în „Festivalul datinilor de iarnă” s-a organizat la data de 27 decembrie a fiecărui an, fără întrerupere până în ziua de astăzi. Reprezintă o formă de a promova obiceiurile de iarnă atât ale județului, cât și pe cele ale invitaților veniți de pretudindeni din țară, în grupuri de colindători.
Această mare sărbătore se simte sau nu în sufletul fiecăruia dintre noi, chiar dacă este considerată o sărbătoare a familie, chiar dacă ne revedem cu prieteni vechi și dragi, cu rude îndepărtate, trăirea sufletească a Nașterii Măntuitorului există sau nu. Oare mai suntem noi capabili să stăm în frigul de afară, să privim cerul în seara de Crăciun și să simțim cum Pruncul Iisus se naște în inima noastră? Este o sărbătoare încărcată de tradiții, semnificații, sensuri și simboluri, dar mă întreb, oare, câți le mai înțeleg?
Chiar dacă le respectă, probabil le practică doar pentru că așa se făcea odinioară, nu pentru că neapărat acele obiceiuri reușesc să-i transmită o stare sau îl protejează sau îi aduc prosperitate în noul an. Cum s-ar zice, este o sărbătoare a familiei, o comuniune, dar ne mântuim individual. De aceea, cred că totul ține de credință. Nu de ceea ce reușești să pui pe masă, nu de ținuta extravagantă sau de opulența casei sau a mesei de Crăciun. Iisus Hristos a ales să se nască într-o iesle modestă, tocmai pentru a ne transmite lecția smereniei, pe care ar fi bine ca fiecare dintre noi să o înțeleagă la un moment dat, indiferent dacă locuim în mediul rural sau urban.
Ştiri video recomandate
