Peste aproximativ 5 miliarde de ani, Soarele nostru va intra în faza finală a existenţei sale, mărindu-şi dimensiunile şi înghiţind planetele cele mai apropiate de el, printre care s-ar putea număra şi Pământul, înainte de a exploda și a forma o rămăşiţă stelară denumită pitică albă. Planetele exterioare, însă, ar putea să-şi continue existenţa chiar şi după un astfel de eveniment catastrofal, informează joi Reuters, potrivit Agerpres.
Cercetătorii au realizat recent o serie de observaţii detaliate asupra unei exoplanete, termenul folosit pentru planetele din afara Sistemului Solar, asemănătoare cu Jupiter, care a continuat să existe timp de miliarde de ani după moartea stelei sale, similară cu Soarele. Aceasta se află la 81 de ani-lumină de Pământ, în constelaţia Draco (Dragonul). Un an-lumină reprezintă 9,5 trilioane de kilometri, adică distanţa pe care o parcurge lumina într-un an calendaristic.
Cercetătorii au stabilit că masa acestei planete gazoase, denumită WD 1856 b, este de aproximativ opt ori mai mare decât cea a lui Jupiter, cea mai mare planetă din sistemul nostru solar. Temperatura sa atmosferică, de aproximativ 260 de grade Fahrenheit (127 de grade Celsius), este surprinzător de ridicată.
Exoplaneta orbitează foarte aproape de pitica albă, după ce, aparent, a migrat spre interiorul acelui sistem în decursul timpului, aflându-se la o distanţă de 50 de ori mai mică faţă de steaua sa decât este Pământul faţă de Soare. Parcurgerea unei orbite complete durează doar 1,4 zile.
WD 1856 b ilustrează modul în care unele planete pot supravieţui morţii stelei-gazdă, aşa cum s-ar putea întâmpla şi cu unele planete din sistemul nostru solar după moartea Soarelui.
Totuşi, dinamica la care este supusă WD 1856 b diferă de situaţia cu care s-ar putea confrunta eventualele planete supravieţuitoare ale morţii Soarelui. Acea exoplanetă se află într-un mediu gravitaţional neobişnuit, deoarece pitica albă face parte dintr-un sistem stelar triplu, alături de două stele de tip pitică roşie, fiecare având o masă de aproximativ 30% din cea a Soarelui.
Cercetătorii încearcă să înţeleagă motivul pentru care WD 1856 b se află atât de aproape de pitica albă.
„Există două ipoteze principale concurente privind modul în care WD 1856 b a ajuns pe orbita strânsă pe care o observăm astăzi”, a declarat astrofizicianul Christopher O'Connor de la Universitatea Northwestern din Illinois, unul dintre autorii studiului publicat în revista Nature.
Una dintre ipoteze sugerează că planeta a fost înghiţită de steaua sa gazdă în timpul fazei terminale a acesteia, o expansiune stelară cunoscută sub numele de gigantă roşie, dar a reuşit să supravieţuiască imediat în afara nucleului stelar care a devenit pitica albă. A doua ipoteză propune ideea că planeta se afla iniţial suficient de departe de steaua sa pentru a evita să fie înghiţită, dar că influenţele gravitaţionale ale altor obiecte cosmice din apropiere, precum cele două pitice roşii, au împins-o ulterior pe orbita sa actuală.
Descoperirea iniţială a planetei WD 1856 b, anunţată în 2020, a oferit prima dovadă certă că planetele pot supravieţui morţii unei stele asemănătoare Soarelui. Noul studiu oferă o înţelegere mai aprofundată a compoziţiei şi a evoluţiei acestei planete.
Cercetătorii au studiat această exoplanetă cu ajutorul Telescopului Spaţial James Webb. Ea este compusă în principal din hidrogen şi heliu, la fel ca Jupiter, însă conţine o cantitate neobişnuit de mare de metan.
Cercetătorii atribuie temperatura ridicată a planetei interacţiunilor cu forţele gravitaţionale puternice ale piticei albe, pe măsură ce orbita planetei s-a apropiat de stea în decursul timpului.
Deşi stelele sunt, de regulă, mult mai mari decât planetele lor (Soarele are un volum de aproximativ 1.000 de ori mai mare decât cel al lui Jupiter), această exoplanetă este de circa 500 de ori mai mare decât pitica albă, care are dimensiuni doar puţin mai mari decât cele ale Pământului. Pitica albă are însă o masă mult mai mare, fiind extrem de compactă.
Pitica albă a rezultat dintr-o stea cu o masă de până la două ori mai mare decât cea a Soarelui, care a murit în urmă cu aproximativ 5 miliarde de ani.
Soarta Sistemului Solar
Atunci când Soarele va intra în faza de gigantă roşie, îşi va mări dimensiunile cu până la aproximativ 200 de ori faţă de cele actuale şi va înghiţi, cu siguranţă, planetele cele mai apropiate de el: Mercur şi Venus.
„Celelalte planete, situate dincolo de Pământ, se vor afla mult în afara razei maxime atinse de Soare, aşa că, cel mai probabil, vor continua pur şi simplu să orbiteze în jurul piticei albe rămase în urma Soarelui”, a spus Christopher O'Connor.
„Totuşi, întrucât Soarele îşi va pierde aproximativ jumătate din masă pe măsură ce se transformă într-o pitică albă, ne aşteptăm ca planetele supravieţuitoare să se îndepărteze treptat, până când vor ajunge la o distanţă orbitală aproximativ dublă faţă de cea actuală”, a precizat astrofizicianul american.
Soarta Pământului este însă incertă.
„Nu putem să prezicem orbita viitoare a Pământului cu o precizie suficientă pentru a şti dacă Terra se va afla în interiorul sau în afara 'zonei de pericol' atunci când Soarele va ajunge la sfârşitul vieţii sale”, a explicat Christopher O'Connor.
„Din fericire, aceasta este o problemă pentru care mai avem la dispoziţie câteva miliarde de ani ca să o rezolvăm”, a adăugat el.