O nouă carte semnată de Emily Eakin urmărește ascensiunea și declinul influenței "teoriei franceze" în universitățile americane, explicând cum ideile unor gânditori precum Jacques Derrida, Michel Foucault sau Gilles Deleuze au remodelat studiile umaniste și au alimentat ulterior „războaiele culturale” din SUA. În The Frenchmen: Or, My Life in Theory, autoarea îmbină memoriile personale cu istoria intelectuală pentru a analiza moștenirea uneia dintre cele mai influente mișcări academice ale secolului XX.
În recenzia dedicată volumului, Financial Times arată că "teoria", denumirea dată în Statele Unite unei mișcări intelectuale apărute în Franța în anii 1960, avea să schimbe fața științelor umaniste din universitățile americane și, în acest proces, să devină un "casus belli" în primele confruntări ale „războaielor culturale”.
Potrivit publicației britanice, Eakin explică faptul că teoria franceză își are originile în revoluția structuralistă din anii 1960, care a înlocuit accentul existențialist pus pe individ cu ideea unor sisteme impersonale și a transformat limbajul în cheia înțelegerii realității. În anii 1980, teoria a devenit obiectul unor dispute intense, fiind atacată inclusiv de conservatori precum Allan Bloom. Cu toate acestea, pentru o generație de studenți, inclusiv Eakin, deconstrucția marilor idei ale tradiției occidentale avea o puternică forță de seducție, ceea ce face cu atât mai interesantă întrebarea de ce autoarea a ajuns ulterior să respingă teoria.
După cum remarcă Financial Times, The Frenchmen încearcă să răspundă tocmai acestei întrebări și transformă experiența personală a lui Eakin într-o reflecție asupra a ceea ce criticul Nicholas Dames a numit "Generația Teoriei”.
Recenzia mai arată că, pe lângă propriul parcurs intelectual, Eakin încearcă să recupereze și dimensiunea umană a marilor figuri ale teoriei franceze, idee dezvoltată într-o manieră diferită și de Onur Erdur în volumul School of the South, dedicat „rădăcinilor coloniale” ale teoriei franceze.
Potrivit Financial Times, Eakin pune accent pe biografiile principalilor teoreticieni francezi, susținând că experiențele lor personale le-au modelat ideile. Un exemplu central este Jacques Derrida, a cărui copilărie marcată de antisemitism l-a făcut să se simtă permanent un outsider. Cartea urmărește apoi modul în care gânditori precum Derrida, Foucault, Deleuze sau Lacan au contribuit la răspândirea teoriei franceze în universitățile americane.
Publicația notează că, până la mijlocul anilor 1970, teoria franceză își înființase avanposturi pe ambele coaste ale Statelor Unite: Derrida la Yale, iar Foucault la Berkeley.
În interpretarea prezentată de Financial Times, Eakin susține că Derrida și Foucault au reprezentat două direcții divergente ale teoriei în America: una axată pe analiza textului și deconstrucție, cealaltă pe studiul raporturilor de putere și al discursului.
Recenzia amintește și că deconstrucția a devenit rapid ținta criticilor conservatoare, iar scandalul izbucnit în 1987, când au fost descoperite articole antisemite scrise de Paul de Man în timpul ocupației naziste a Belgiei, a oferit adversarilor teoriei argumente suplimentare împotriva acestei mișcări intelectuale.
În concluzie, Financial Times apreciază că Eakin evită să transforme volumul într-o simplă repudiere a teoriei franceze. În schimb, autoarea susține că, în pofida exceselor și promisiunilor sale politice neîmplinite, moștenirea acesteia – spiritul critic și atenția față de complexitatea limbajului – nu este atât de incompatibilă cu binele comun pe cât au susținut mulți dintre criticii săi.