I s-a spus „bare-beating” sau „sodcasting”: obiceiul de a asculta muzică ori filmuleţe cu sonorul pornit în transportul public, fără nicio consideraţie faţă de cei din jur, a ajuns să deranjeze atât de mult încât unele ţări trec la amenzi. Irish Rail sancţionează deja cu 100 de euro difuzarea de conţinut tare în tren, iar în Marea Britanie se propune o amendă de până la 1.000 de lire. Dincolo de reguli, însă, psihologii spun că la mijloc este ceva mai mult: o normă socială nescrisă care se erodează sub ochii noştri, scrie RTE.
În Marea Britanie, liberal-democraţii au propus o lege care ar transforma difuzarea de conţinut pe boxă într-o contravenţie sancţionabilă cu până la 1.000 de lire. Un sondaj comandat de partid a constatat că 54% dintre oameni nu s-ar simţi confortabil să ceară cuiva să dea muzica mai încet în transportul public. Primarul Londrei, Sadiq Khan, a lansat şi el o campanie prin care îi îndeamnă pe călători să poarte căşti.
Este un „iad ambiental” creat cu mâna noastră, scria Hannah Ewens în The Guardian. Pare să fi devenit o normă, dar nu chiar. La urma urmei, dacă ar fi cu adevărat o normă, pe niciunul dintre noi nu ne-ar mai deranja atât de tare. Aşadar, de ce par unii oameni să nu aibă nicio consideraţie faţă de cei din jur în transportul public, în timp ce restul ne izbim, metaforic, cu capul de geam şi ne întindem după propriile căşti ca să-i blocăm?
„Sunt câteva unghiuri de abordare”, spune dr. Aisling O'Donnell, profesoară asociată de psihologie la Universitatea din Limerick. „De ce ar face cineva aşa ceva, în primul rând? Şi apoi, de ce ajunge acest lucru un fenomen atât de răspândit, încât poţi scrie articole despre el, iar oamenii îl recunosc cu toţii? Probabil că fiecare dintre noi a fost la un moment dat într-un spaţiu public, cum e transportul în comun, şi a fost martor la aşa ceva”.
O mare parte ţine de normele sociale – regulile nescrise ale comportamentului în societate.
„De obicei nu e nevoie să ni se spună care sunt acestea, şi tocmai de aceea cred că noile reguli (de bună purtare) sunt atât de interesante, pentru că preiau într-o formă oficială ceva ce înainte era perceput ca o regulă informală”, explică ea. „Normele pot fi asociate cu anumite grupuri sau roluri ori pot fi destul de universale. Cea mai universală normă ar fi cea a reciprocităţii – aşteptarea ca oamenii să răsplătească la fel ceea ce au făcut alţii pentru ei. Ar putea fi lucruri de genul: dacă o prietenă ţi-a cumpărat o cafea într-o zi, nu ţii o listă în carneţel, dar undeva în minte îţi spui: «Trebuie să-i fac şi eu cinste data viitoare»”.
Dar acest lucru se extinde şi la situaţii mai generale, legate de politeţe şi de bunăvoinţă, spune ea. „Aşa că, atunci când cei mai mulţi oameni au aşteptarea generală că ar fi nepoliticos sau lipsit de consideraţie să dai tare lucrurile pe care vrei să le asculţi, ca să audă toată lumea, iar apoi unii oameni par să înceapă să încalce asta, ţi se pare atât de ciudat. Stai acolo şi te întrebi: «Ce se întâmplă aici?»”.
Cei care aleg să deruleze filmuleţe cu sonorul pornit, să răspundă la un apel video ori să pună muzică în boxe ar putea fi, într-un fel, nepăsători sau neconştienţi faţă de această normă, spune O'Donnell. Ar putea fi vorba şi de o raţionalizare legată de faptul că telefoanele nu mai vin, de regulă, cu căşti atunci când le cumpărăm. „Oare asta creează impresia că nu eşti obligat să le foloseşti?”.
„Unul dintre lucrurile care mi se par cele mai interesante este: de ce devine acest fenomen atât de răspândit? Poţi specula motivele pentru care oamenii ar putea considera că e normal să facă asta – destrămarea aşteptărilor legate de ce înseamnă să te afli în spaţiul public de la pandemie încoace este, cu siguranţă, o posibilitate”, afirmă ea. „Dar problema e că, imaginează-ţi că stai în tren, de pildă, şi cineva se uită la un filmuleţ după altul, cu sonorul pornit. Ai putea corecta tu însuţi lucrul acesta. Ai putea spune: «Scuzaţi-mă, nu vrem toţi să vă ascultăm filmuleţul». Dar, de fapt, a face asta încalcă o altă normă – este o confruntare – şi s-ar putea să nu ţi se pară un lucru comod de făcut”.
„Pentru cei care dau sunetul tare, s-ar putea să simtă că fac parte dintr-un grup pentru care asta e ceva normal. De exemplu, uneori lucrul acesta este atribuit în mare măsură tinerilor. Dacă ţi se pare un lucru firesc ca oamenii de vârsta ta să dea sonorul tare, să le împărtăşească celorlalţi, fără să-şi bată capul dacă ceilalţi vor sau nu să le asculte, s-ar putea să ţi se pară perfect acceptabil. Iar cu cât vezi mai des asta, cu atât mai probabil este ca norma iniţială, de a nu face aşa ceva, să înceapă de fapt să se schimbe. Pentru că ceea ce face o normă este să-ţi spună ce este normal şi la ce să te aştepţi. Am fi putut crede până acum că toată lumea ştie că nu ai voie să faci asta, ca şi cum ar fi fost o regulă în toată regula. Dar, de fapt, singurul lucru care făcea să fie normal să stai liniştit şi să-ţi pui căştile era faptul că toţi ceilalţi făceau la fel”, conchide ea.