Sus, în Munţii Anti-Atlas din sud-vestul Marocului, la peste 1.200 de metri altitudine, ceaţa care vine dinspre Atlantic este transformată în apă de la robinet. Sună aproape a poveste din cărțile SF, dar e cât se poate de real: pentru familii care altădată mergeau ore în şir până la fântâni, apa nu mai vine dintr-un puţ sau dintr-un râu, ci direct din aer, scrie Daily Galaxy.
› Vezi galeria foto ‹
Pe muntele Boutmezguida sunt înşirate plase mari din polimer negru. Când ceaţa atlantică trece peste munţi, pe aceste plase se adună picături fine de apă. De acolo, apa se scurge în rezervoare şi apoi coboară la vale, prin conducte, până în casele oamenilor din regiunea Aït Baâmrane.
Sistemul este administrat de Dar Si Hmad, o organizaţie nonprofit din Maroc care lucrează cu ceaţa ca sursă de apă potabilă încă din 2006.
Potrivit unui studiu realizat de Reach Alliance, instalaţiile aduc apă potabilă direct în gospodăriile din această zonă extrem de aridă a munţilor Anti-Atlas.
Pentru familiile care depindeau înainte de fântâni aflate la distanţă, s-a schimbat un întreg mod de viaţă. Oamenii din zonă ajungeau să piardă şi până la patru ore pe zi mergând pe jos până la o fântână cu apă bună.
De cele mai multe ori, femeile erau cele care cărau, pe cap, bidoane de aproape 20 de litri, care cântăreau în jur de 23 de kilograme, potrivit publicaţiei The New Yorker.
Cum ajunge apa de pe munte în robinetele din sat
Mecanismul este, de fapt, destul de simplu. Nişte stâlpi înalţi de oţel ţin plasele dreptunghiulare fix în calea ceţii care traversează munţii. Umezeala se condensează pe plasă, se scurge în jos şi intră în sistemul de colectare. Restul îl face gravitaţia, care duce apa la vale, spre satele de dedesubt.
La instalaţia din Maroc, plasele pot aduna până la aproximativ 77 de litri de apă pe metru pătrat, în 24 de ore. Un reportaj din 2016 al publicaţiei The New Yorker a documentat instalaţia numită CloudFisher şi tehnologia din spatele acestor plase care „pescuiesc” ceaţa.
Inginerii au îmbunătăţit tehnologia modificând dimensiunea ochiurilor şi a firelor din plasă şi schimbând stratul cu care sunt acoperite.
Gareth McKinley, de la Facultatea de Inginerie a MIT, spune că aceste modificări au crescut eficienţa de colectare a apei cu aproximativ 500%. În plus, echipamentele din Maroc au fost gândite să fie mai rezistente şi mai uşor de reparat de către localnici decât plasele instalate în Eritreea, Chile şi Yemen în anii '90 şi la începutul anilor 2000.
Ideea de a colecta apa din ceaţă este mult mai veche decât echipamentele de pe Boutmezguida. The New Yorker aminteşte că Bartolomé de las Casas menţiona această practică încă din secolul al XVI-lea, în „Istoria Indiilor”. Proiectul din Maroc combină, aşadar, această metodă veche de a capta umezeala din aer cu plase moderne, rezervoare şi conducte.
Primul robinet din casă schimbă rutina de zi cu zi
Când sistemul CloudFisher a fost inaugurat oficial, în 2015, oamenii s-au strâns şi apoi s-au înghesuit într-o casă din sat. Cineva a deschis un robinet şi a umplut un pahar de cristal, care a fost trecut din mână în mână printre cei prezenţi. În franceză, apa astfel adunată a ajuns să fie numită „l'eau du brouillard”, adică apa din ceaţă.
Pentru Jamila Bargach, cofondatoare şi directoare a Dar Si Hmad, faptul că apa a început să curgă era doar o parte din muncă.
„În zile ca aceasta, sunt regina ceţii”, a declarat ea pentru The New Yorker.
Odată ce apa potabilă a ajuns pe ţeavă, unele familii nu au mai fost nevoite să facă drumuri repetate până la fântâni.
Fadma, o bunică de 52 de ani şi una dintre primele persoane care s-au opus proiectului, privise ceaţa ca pe o sursă de apă nesigură şi nelegitimă. Bargach a povestit mai târziu că Fadma a ajuns să o accepte ca pe o sursă legitimă şi că nepoatele ei mergeau regulat la şcoală.
Acceptarea nu a venit însă de la sine. Unii săteni credeau că apa care nu a trecut prin pământ nu are minerale şi, odată cu ele, nu are nici calităţile pe care ei le asociau cu apa „vie”. Temerea era valabilă atât pentru băut, cât şi pentru ritualurile religioase.
Dar Si Hmad: apă pe ţeavă, dar şi programe pentru comunitate
Faptul că apa ajungea direct în case a schimbat şi rolurile din interiorul unor familii. Femeile, care până atunci se ocupau de aducerea şi gestionarea apei în gospodărie, şi-au pierdut uneori o parte din autoritatea pe care o aveau în casă, odată ce apa a început să vină de la robinet.
Ca răspuns, Dar Si Hmad a pus la punct o „şcoală a apei”, axată pe economisirea şi gestionarea noii surse. În unele cazuri, programul cuprindea şi noţiuni de bază de scris, citit şi socotit – inclusiv abilităţile necesare pentru a citi un număr de telefon şi a raporta o ţeavă spartă înainte ca apa scursă să deterioreze pereţii de lut ai casei.
Reach Alliance a analizat modul în care proiectul îmbină tehnologia cu implicarea comunităţii – de la acceptarea culturală, la colaborarea cu parteneri locali şi din afară şi la rolul femeilor.
Studiul de caz descrie Munţii Anti-Atlas ca pe o regiune extrem de aridă, cu resurse limitate de apă dulce, locuită de comunităţi amazighe (berbere).
Dar Si Hmad lucrează cu colectarea apei din ceaţă în această regiune încă din 2006, aducând apă dulce, adunată din aerul de munte, direct în gospodării.
Totul depinde însă de condiţiile din jurul muntelui Boutmezguida: ceaţă constantă, altitudine mare şi suficientă umezeală în aer, astfel încât plasele să poată strânge apa înainte ca gravitaţia să o ducă la vale, spre casele de dedesubt.