În vara anului 1962, un tânăr geolog francez, Michel Siffre, a intrat într-o peșteră adâncă din Alpi ca parte a unei expediții științifice. Inițial, voia doar să o studieze, dar izolarea totală — fără ceas, calendar sau contact cu lumea de afară — l-a făcut să transforme aventura într-un experiment unic: să vadă ce se întâmplă cu mintea și corpul unui om care trăiește complet în afara timpului, scrie Blic.
Ce trebuia să fie o ședere de 15 zile s-a transformat într-un experiment științific. Michel a decis să rămână în peșteră 63 de zile, trăind complet singur, în frig, fără lumină naturală și fără nicio idee despre ce oră sau ce zi e. Spunea că se simțea ca o „marionetă nebună”.
Condițiile din peșteră erau dure: umezeală aproape de 100% și temperaturi sub zero grade. Nu avea confort, nici lumină naturală.
Singura lui legătură cu exteriorul era un radio prin care transmitea cum se simte, dar fără să primească vreodată ora sau data.
Mintea lui Michel a început să perceapă timpul diferit
Fără repere precum lumina zilei sau rutina zilnică, mintea lui Michel a început să perceapă timpul diferit. Uneori credea că au trecut 24 de ore, când, de fapt, trecuseră 36.
Corpul său a început să funcționeze după un alt ritm – unul propriu, intern, total diferit de ciclul obișnuit zi-noapte.
A început să noteze tot ce simțea: cum dormea, cum gândea, cum i se schimba starea. A ținut un jurnal, a făcut mici teste de memorie și atenție.
Această experiență a fost una dintre primele care a arătat clar că avem un ceas biologic intern, care nu depinde de lumina soarelui sau de ora exactă. Cu alte cuvinte, corpul nostru știe cam când să doarmă sau să se trezească, chiar și fără un ceas.
Experimentul lui Michel Siffre a deschis calea pentru un domeniu nou numit cronobiologie – studiul modului în care timpul afectează organismul uman.
Practic, a fost primul om care a demonstrat că „ceasul nostru interior” chiar există.