Universul este atât de vast şi de bătrân, încât ar trebui să fie plin de civilizaţii cu tehnologii mult mai avansate decât a noastră. Şi totuşi, nu vedem nici urmă de ele. Unde sunt toţi?
În 1950, în timpul unei vizite la Laboratorul Naţional din Los Alamos, fizicianul Enrico Fermi – unul dintre arhitecţii Proiectului Manhattan, cel care a dus la crearea bombei atomice – lua prânzul alături de alţi cercetători. La un moment dat, discuţia a alunecat spre farfuriile zburătoare.
Şi, dintr-odată, Fermi a lansat întrebarea: „Unde sunt toţi?” – sau, aşa cum şi-a amintit altcineva de la masă, „nu vă întrebaţi niciodată unde sunt toţi?”
Cu alte cuvinte: dacă extratereştrii există, de ce nu i-am întâlnit niciodată?
Episodul a devenit celebru. A fost momentul în care viaţa extraterestră a încetat să mai fie o simplă temă de speculaţie filosofică şi a devenit o problemă ştiinţifică serioasă. Vreme de secole, oamenii se întrebaseră dacă există viaţă pe Lună sau pe Marte, dar acceptau că nu vom şti niciodată cu certitudine, de vreme ce contactul cu o altă planetă părea imposibil, scrie The Guardian.
Prin anii '50, aceste limite au început să pară mai puţin fixe. Pe lângă zborurile spaţiale, cercetătorii dezvoltau instrumente capabile să detecteze semnalele radio care ajung la noi de la stele aflate la mulţi ani-lumină distanţă. Erau doar începuturi, dar devenea clar că omenirea nu mai era legată de Pământ aşa cum fusese dintotdeauna.
O întrebare incomodă
Această lărgire a orizontului uman a ridicat o întrebare stânjenitoare. Încă din secolul al XVI-lea, când Copernic a arătat că Pământul nu este centrul cosmosului, ştiinţa modernă s-a obişnuit cu ideea că planeta noastră nu are nimic special. Iar dacă Pământul este, statistic vorbind, o planetă obişnuită, nu există niciun motiv pentru care ar fi singurul loc din univers care găzduieşte viaţă inteligentă.
Ţinând cont de vârsta universului – aproximativ 13,8 miliarde de ani, potrivit estimărilor actuale –, el ar trebui să fie plin de specii cu tehnologii mult mai avansate decât cea la care am ajuns noi în câteva mii de ani de civilizaţie. Şi totuşi, nu găsim nici cea mai mică urmă a lor.
Aşa era în 1950 şi aşa este şi astăzi, în ciuda tuturor afirmaţiilor răsunătoare care susţin contrariul. Din 2017, când New York Times a relatat că armata americană deţine înregistrări video cu întâlniri ale piloţilor cu OZN-uri, subiectul extratereştrilor a intrat în mainstream.
Camera Reprezentanţilor din SUA a organizat chiar audieri pe tema a ceea ce se numeşte acum „fenomene anormale neidentificate” (UAP), tratate ca o posibilă ameninţare la adresa securităţii naţionale. Dar celebrele „înregistrări OZN de la Pentagon”, neclare şi neconcludente, nu au fost urmate de nicio imagine limpede a vreunei nave extraterestre – la fel cum niciun val anterior de observaţii OZN nu a produs vreodată dovezi clare.
Pentru majoritatea oamenilor de ştiinţă, adevăratul mister legat de extratereştri nu este prezenţa lor, ci absenţa lor încăpăţânată.
Primele semnale căutate în adâncul spaţiului
Prima încercare serioasă de a detecta semnale radio de la civilizaţii extraterestre a avut loc în 1960, când astronomul american Frank Drake a realizat un experiment pe care l-a numit Proiectul Ozma.
Folosind un telescop de la Observatorul Naţional de Radioastronomie din Virginia de Vest, Drake a căutat semnale într-un punct precis al spectrului electromagnetic: 1420 MHz, cunoscut drept „linia hidrogenului”, pentru că atomii de hidrogen emit fotoni la această frecvenţă.
Fiindcă hidrogenul este atât de răspândit în univers, această frecvenţă este uşor de detectat de radiotelescoape.
Într-o lucrare din 1959, astronomii Giuseppe Cocconi şi Philip Morrison susţineau că orice civilizaţie tehnologică ar descoperi acest lucru într-o „etapă timpurie a dezvoltării radioastronomiei”, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul oamenilor.
Prin urmare, argumentau ei, era probabil ca orice specie care ar vrea să transmită semnale radio pentru a atrage atenţia vecinilor cosmici să aleagă tocmai frecvenţa de 1420 MHz.
Însă, deşi Proiectul Ozma a petrecut 150 de ore observând două stele relativ apropiate şi asemănătoare ca dimensiune cu Soarele nostru, nu a detectat nicio activitate neobişnuită pe linia hidrogenului.
O „biblie” a căutării şi un vis care nu s-a construit niciodată
În 1971, NASA a reunit un grup de experţi pentru a studia cele mai bune metode de a căuta viaţă extraterestră. Raportul lor, Proiectul Cyclops, publicat în anul următor, a rămas de atunci un fel de biblie a căutării inteligenţei extraterestre (prescurtată, de obicei, Seti). Raportul propunea construirea unui sistem numit Cyclops – „o «livadă» de antene cu un diametru între 10 kilometri şi 10 mile, cuprinzând între 1.000 şi poate 2.500 de antene”. Un asemenea ansamblu ar fi putut scana cerul de 200.000 de ori mai repede decât Ozma.
Costul construirii sistemului Cyclops a fost estimat la 10-25 de miliarde de dolari, echivalentul a 77-192 de miliarde de dolari de astăzi – cam la fel de scump ca programul Apollo.
Nu a fost construit niciodată, iar în 1993 Congresul a pus capăt finanţării modeste pe care NASA o aloca proiectelor Seti. De atunci, toate eforturile americane au fost finanţate din bani privaţi, mai ales de miliardari precum Paul Allen, cofondator al Microsoft, sau Iuri Milner, un antreprenor născut în Uniunea Sovietică.
Progresele tehnologiei informatice fac ca eforturile Seti de astăzi să fie infinit mai sofisticate decât cele de acum jumătate de secol, capabile să analizeze milioane de canale radio din zeci de mii de galaxii. Dar rezultatul rămâne acelaşi: nu a fost detectat niciodată vreun semnal artificial provenit de la o civilizaţie extraterestră.
Un pahar cu apă din ocean
Asta nu-i descurajează pe credincioşii adevăraţi. Seth Shostak, astronom la Institutul Seti din California, scrie că „eşecul” căutării „este atenuat de faptul că numărul sistemelor stelare cercetate este încă destul de mic”.
În 2010, astronoma Jill Tarter, una dintre figurile de frunte ale domeniului timp de decenii, calcula că fusese cercetată o parte atât de infimă din univers, încât era ca şi cum ai scufunda un singur pahar în ocean ca să afli dacă acolo trăiesc peşti.
Dacă semnalele extraterestre chiar există şi totul se reduce la a căuta în locul potrivit, este perfect posibil ca Seti să găsească unul chiar mâine. Dar acest lucru nu s-a întâmplat în peste 65 de ani de căutări şi, până când se va întâmpla, semnalele extraterestre rămân la fel de ipotetice ca navele extraterestre. Nu doar că nu există nicio dovadă că extratereştrii încearcă să ne contacteze sau să ne viziteze; nu există nicio dovadă că ei există, pur şi simplu.
Iar această absenţă reprezintă o provocare mult mai serioasă pentru presupunerile ştiinţei moderne decât orice observaţie OZN. Se pare că, până la urmă, chiar există ceva unic la Pământ: din câte ştim în acest moment, este singurul loc din univers unde există viaţă. Dar de ce?
Ecuaţia care a dat naştere unui program de cercetare
În octombrie 1961, la un an după ce Frank Drake nu reuşise să detecteze niciun semnal extraterestru prin Proiectul Ozma, acesta a invitat o duzină de oameni de ştiinţă la o conferinţă despre viitorul căutării. Pentru a clarifica problema, a încercat să calculeze câte civilizaţii extraterestre ar putea emite semnale radio în galaxia noastră.
Răspunsul, a socotit Drake, depindea de şapte variabile, printre care „câte planete dintr-un sistem obişnuit sunt capabile să susţină viaţa?” şi „pe planetele unde există viaţă, cât de des evoluează o specie inteligentă precum omenirea?”
Înmulţeşti toate variabilele şi obţii numărul de posibile ţinte pentru Seti în Calea Lactee. Drake a aşternut formula pe hârtie, iar ea a rămas cunoscută de atunci drept ecuaţia lui Drake.
La acel moment, niciuna dintre variabile nu putea fi estimată cu vreo urmă de certitudine. Calculele lui Drake, făcute pe colţul unei foi, indicau vreo 50.000 de civilizaţii emiţătoare – dar era, în esenţă, doar o presupunere. Adevăratul scop al ecuaţiei era altul: să stabilească un program de cercetare, un set de întrebări la care astronomii să încerce să răspundă.
Iar în secolul XXI ei au făcut progrese importante, datorită noilor telescoape spaţiale care ne permit să vedem cosmosul mai în detaliu ca niciodată.
Câte stele, câte planete?
Pentru prima variabilă – cât de repede se nasc stele noi în Calea Lactee – se estimează acum că apar între 10 şi 20 de stele noi în fiecare an (un ritm mult mai lent decât atunci când galaxia era tânără şi mai bogată în gazele din care se formează stelele).
Numărul total de stele din galaxia noastră este de ordinul a 100 de miliarde. În întreg universul vizibil, se estimează că există 2 trilioane de galaxii, ceea ce dă un total de aproximativ 100 de sextilioane de stele. Sunt încă atât de multe necunoscute, încât această cifră va fi cu siguranţă revizuită, dar e suficient de ameţitoare pentru a porni ecuaţia lui Drake cu dreptul.
Este mult mai uşor să detectezi stele decât planetele care se rotesc în jurul lor, iar în 1961 răspunsurile la a doua şi a treia întrebare a lui Drake – câte stele au planete şi câte dintre aceste planete ar putea fi locuibile – erau complet necunoscute.
Pe măsură ce telescoapele au devenit mai puternice, a devenit posibilă detectarea exoplanetelor – planete din afara sistemului nostru solar – prin măsurarea micilor variaţii ale luminii unei stele, provocate de trecerea prin faţa ei a unei planete.
Prima exoplanetă a fost descoperită în 1992, a doua în 1995. Ritmul descoperirilor a explodat în anii 2010, datorită observaţiilor făcute de telescopul spaţial Kepler şi de satelitul TESS.
În 2025, în Calea Lactee fuseseră identificate aproximativ 6.000 de exoplanete, printre care cel puţin trei care orbitează în jurul lui Proxima Centauri, cea mai apropiată stea de Soare.
Şi acesta este doar vârful aisbergului. Deşi încă nu putem răspunde definitiv la a doua întrebare a lui Drake, un studiu publicat în revista Nature în 2012 sugera că numai în galaxia noastră ar exista cel puţin 100 de miliarde de planete.
O ştiinţă fără subiect de studiu
Pentru a răspunde la a treia întrebare a lui Drake – câte dintre aceste planete sunt capabile să susţină viaţa –, a apărut o nouă disciplină ştiinţifică: astrobiologia, studiul vieţii printre stele.
Este o îndeletnicire paradoxală, de vreme ce nu există niciun exemplu de studiat. În lipsa lui, astrobiologii se gândesc la condiţiile de bază care fac viaţa posibilă şi la felul în care am putea afla dacă planete îndepărtate îndeplinesc aceste condiţii.
Exoplanetele sunt mult prea departe ca să putem vedea ce se întâmplă la suprafaţa lor. În schimb, putem măsura dimensiunea unei planete şi distanţa faţă de steaua în jurul căreia se roteşte şi putem trage concluzii despre atmosfera şi temperatura ei – şi, mai indirect, despre câmpul ei magnetic. Cum Pământul este singura planetă despre care ştim sigur că găzduieşte viaţă, este firesc să presupunem că exoplanetele care îi seamănă din aceste puncte de vedere sunt cele mai susceptibile să fie locuibile.
Aşa se face că cercetarea astrobiologică înseamnă şi studierea vieţii de pe propria noastră planetă, pentru a înţelege în ce medii se poate dezvolta.
Descoperirea „extremofilelor” – organisme primitive care prosperă în condiţii extreme – a arătat că vieţuitoarele pot supravieţui şi sub trei kilometri de gheaţă, şi în izvoare fierbinţi care ating 98°C. Asta sugerează că o formă oarecare de viaţă s-ar putea dezvolta chiar şi pe planete neprimitoare.
De exemplu, deşi astăzi pe Marte nu există apă lichidă, se crede că sub suprafaţa planetei se află rămăşiţe îngheţate ale unor oceane străvechi; este posibil ca viitoare sonde să detecteze acolo o formă de viaţă extremofilă.
În 2025, NASA a anunţat că o mostră de rocă analizată de roverul Perseverance conţinea două minerale – vivianit şi greigit – care, pe Pământ, sunt produse secundare ale metabolismului bacterian. Aceste minerale ar putea fi un semn că microorganisme primitive au existat pe Marte în urmă cu câteva miliarde de ani. Dacă s-ar confirma, ar fi o descoperire revoluţionară.
Aşa cum a scris astrobiologul David Catling, „chiar şi cei mai simpli microbi originari de pe Marte... ar schimba echilibrul probabilităţilor ca viaţa să existe şi în alte părţi ale galaxiei, pentru că ar demonstra că viaţa poate apărea de două ori în cadrul aceluiaşi sistem solar”.
De fapt, dovada existenţei vieţii pe Marte nu ar însemna neapărat că aceasta a apărut independent pe două planete. E posibil şi ca viaţa să fi apărut pe Pământ şi să fi călătorit spre Marte, sau invers, purtată prin spaţiu de meteoriţi sau de praf cosmic. Asta ar fi o dovadă pentru teoria „panspermiei”, potrivit căreia viaţa a apărut într-unul sau în câteva locuri din cosmos, după care s-a răspândit natural, de-a lungul erelor.
Căutarea exoplanetelor ne lărgeşte radical înţelegerea cosmosului.
„Am aflat că universul mişună de o varietate fascinantă de planete, mai multe tipuri decât ne-am fi putut imagina”, scrie astrobiologul Lisa Kaltenegger. Însă, până acum, a găsit exact tot atâţia extratereştri câţi a găsit şi radioastronomia: zero. Cu cât aflăm mai multe despre univers, cu atât paradoxul lui Fermi devine mai apăsător.
De ce marea tăcere? Ultimele trei variabile
Pentru a explica această „mare tăcere”, cercetătorii se concentrează pe ultimele trei variabile din ecuaţia lui Drake: pe planetele unde există viaţă, cât de des evoluează o specie inteligentă precum omenirea? Dintre speciile inteligente, câte ajung să dezvolte capacitatea tehnologică de a trimite semnale radio în spaţiu? Şi, în final, cât timp durează o civilizaţie emiţătoare înainte de a dispărea?
Aceste întrebări depăşesc limitele astronomiei; la ele nu se poate răspunde, nici măcar în principiu, construind telescoape mai sensibile. Singura cale de a le lămuri ar fi să alcătuim un catalog al speciilor din întreg cosmosul şi să le studiem istoria. Dar tocmai faptul că nu avem un asemenea catalog ne obligă, de la bun început, să ne punem întrebările lui Drake.
În practică, aşadar, a te gândi la inteligenţa extraterestră înseamnă a te gândi la singura specie inteligentă pe care o cunoaştem: noi înşine. Ce condiţii au trebuit să existe pentru ca Homo sapiens să evolueze şi să dezvolte tehnologia zborului spaţial? Şi cât timp ne putem aştepta ca o civilizaţie tehnologică, în forma ei actuală, să supravieţuiască?
Cât rezistă o civilizaţie?
Dintre cele şapte variabile ale ecuaţiei, Drake şi colegii săi au constatat că ultima – pe care au numit-o „L”, de la „length of time” (durata de timp) – este cea mai greu de calculat, oferind estimări cuprinse între 1.000 şi 100 de milioane de ani.
Această incertitudine reflectă faptul că „L” este, în esenţă, o predicţie despre viitorul omenirii. Atâta vreme cât a noastră este singura civilizaţie tehnologică pe care o cunoaştem, nu avem cum să estimăm longevitatea unor asemenea civilizaţii decât gândindu-ne cât ar putea dura a noastră.
Şi există un motiv întemeiat să credem că acest timp ar putea să nu fie prea lung. Naşterea radioastronomiei şi a zborului spaţial a coincis cu inventarea armelor nucleare; aceeaşi tehnologie a rachetelor care a dus astronauţi pe Lună a fost folosită pentru a construi rachete balistice intercontinentale.
Oamenii au reuşit să evite autodistrugerea într-un război nuclear în ultimii 80 de ani, dar ar fi un profet tare îndrăzneţ acela care ar garanta că nu o vom face în următorii 80 – ca să nu mai vorbim de următorii 800 de ani. Este posibil ca progresul tehnologic să fie autolimitativ: orice specie destul de puternică pentru a-şi părăsi planeta este destul de puternică şi pentru a o distruge.
„Marele filtru”
Drake credea că, înmulţind toate variabilele ecuaţiei sale, va obţine aproximativ 50.000 de civilizaţii emiţătoare în galaxia noastră. Dacă numărul real se dovedeşte a fi doar unul, înseamnă că cel puţin una dintre variabile trebuie să aibă o valoare mult mai mică decât ne aşteptam. Cu alte cuvinte, trebuie să existe unul sau mai mulţi paşi în evoluţia unei civilizaţii avansate care sunt foarte greu de depăşit.
Aşa cum scria economistul Robin Hanson într-o influentă lucrare din 1998, „există un «mare filtru» pe drumul dintre materia moartă simplă şi viaţa în plină expansiune”. Dintr-un motiv sau altul, „marea, marea majoritate a materiei care porneşte pe acest drum nu ajunge niciodată la capăt. De fapt, până acum, nimic dintre cele un miliard de trilioane de stele din întreg trecutul universului nostru nu a parcurs drumul până la capăt”.
La fel ca ecuaţia lui Drake, ideea marelui filtru ne oferă un cadru pentru a ne gândi la ceea ce face posibilă o civilizaţie tehnologică. Orice răspuns la această întrebare implică astronomia, fizica şi biologia. Dar duce şi spre întrebări despre natura şi destinul omului, care au ţinut dintotdeauna de domeniul filosofiei şi al religiei.
Un turn Jenga de coincidenţe
Că anumite condiţii fizice sunt necesare pentru apariţia vieţii se ştie de multă vreme: distanţa potrivită faţă de soare, prezenţa apei, o atmosferă respirabilă. Dar există şi o mulţime de alte coincidenţe cosmice care ar putea fi la fel de necesare pentru ca viaţa să apară şi să supravieţuiască.
De pildă, o planetă bombardată în mod regulat cu asteroizi ar avea mari dificultăţi în a susţine viaţa pe termen lung. Când un singur asteroid, cu un diametru de aproape zece kilometri, a lovit peninsula Yucatán în urmă cu 66 de milioane de ani, se crede că a şters de pe faţa Pământului trei sferturi din toate speciile existente, printre care şi dinozaurii neaviari.
Asemenea impacturi ar fi mult mai frecvente dacă nu ar exista Jupiter – o planetă uriaşă, aflată la exact distanţa potrivită faţă de Pământ pentru a intercepta comete şi asteroizi. Un vecin de mărimea lui Jupiter ar putea fi o condiţie prealabilă pentru viaţa avansată, de vreme ce, pe o planetă lipsită de un asemenea „scut”, ceasul evoluţiei ar fi resetat în permanenţă de extincţii în masă.
Apoi este rolul tectonicii plăcilor. Suprafaţa Pământului este împărţită în plăci mari care se deplasează foarte încet în timp. La liniile lor de falie, roca veche, alcătuită din carbon, este trasă spre interiorul fierbinte al planetei, în timp ce se formează rocă nouă, sub formă de magmă. Această „bandă rulantă” are efectul de a stabiliza nivelul de carbon din atmosferă, prevenind încălzirea sau răcirea scăpată de sub control, care ar putea distruge viaţa.
Geologii nu ştiu cu certitudine de ce Pământul are plăci tectonice – cea mai bună teorie de până acum susţine că dezintegrarea elementelor radioactive din interiorul planetei produce căldura care topeşte roca de sub suprafaţă.
Dar ştim că a noastră este singura planetă din sistemul solar care le are. Marte şi Venus, care sunt stâncoase şi aproximativ de aceeaşi mărime cu Pământul, au suprafeţe rigide, ce nu se fragmentează în plăci separate. Aşa că este posibil ca şi tectonica plăcilor să facă parte din lista condiţiilor prealabile ale vieţii.
Cu cât viaţa are nevoie de mai multe condiţii, cu atât e mai uşor să reducem cele 100 de miliarde de planete ale galaxiei ca posibile „case” pentru ea. „Ipoteza Pământului rar”, scrie astrofizicianul sârb Milan Ćirković, susţine că „fiecare dintre aceste cerinţe (pentru viaţă) este puţin probabilă, iar ele sunt (sau cel puţin par a fi) independente din punct de vedere cauzal, astfel încât combinaţia lor este cu siguranţă incredibil de rară şi, probabil, unică în Calea Lactee”.
Viaţa pe Pământ pare să fi apărut destul de repede după formarea planetei; cele mai vechi bacterii sunt cu doar câteva sute de milioane de ani mai tinere decât sistemul solar. Acesta pare un semn încurajator că, în condiţiile potrivite, viaţa apare cu uşurinţă.
Dar, după acele începuturi timpurii, marile etape ale evoluţiei au venit foarte încet. A durat aproximativ două miliarde de ani până să apară primul nucleu celular, care a făcut posibilă trecerea de la bacteriile primitive (procariote) la organisme mai avansate (eucariote). A mai trecut încă un miliard de ani până la apariţia primelor organisme pluricelulare.
În mod izbitor, dovezile genetice arată că fiecare dintre aceste evoluţii cruciale s-a produs o singură dată în istoria vieţii pe Pământ. Asta sugerează că ele ar putea să nu fie etape inevitabile prin care ar trece viaţa oriunde, ci accidente extrem de rare. Este posibil ca viaţa să existe pe alte planete sub formă de archaea – organisme unicelulare care pot supravieţui în condiţii extreme – fără a evolua vreodată nici măcar până la stadiul de bureţi, darămite până la plante şi animale.
Cât despre mamifere ca noi, domnia noastră pe Pământ este şi ea profund întâmplătoare. Dinozaurii au fost specia dominantă a planetei vreme de peste 150 de milioane de ani. Prin comparaţie, Homo sapiens există de doar aproximativ 300.000 de ani – adică 0,006% din istoria Pământului.
Privind istoria omenirii din acest unghi, parcă ne vedem cocoţaţi în vârful unui turn Jenga şubred, alcătuit din coincidenţe incredibile. Atâţia factori au trebuit să se alinieze perfect pentru ca noi să existăm, încât ar fi fost de-ajuns să se schimbe unul singur şi nu am mai fi fost aici. Efectul este ameţitor şi ne aminteşte că tot ceea ce considerăm de la sine înţeles despre lumea noastră este, de fapt, radical întâmplător. Nu doar că viaţa şi viaţa umană nu trebuie neapărat să existe; ar fi fost cu mult mai firesc să nu existe deloc.
Şi dacă extratereştrii nu seamănă deloc cu noi?
În secolele trecute, unii gânditori au ajuns la o concluzie asemănătoare şi au văzut în ea o dovadă a providenţei, care ar fi modelat structura fin acordată a cosmosului pentru a favoriza apariţia omenirii. Astăzi, în loc să apeleze la vechi doctrine supranaturale pentru a explica unicitatea omului, o nouă generaţie de cosmologi susţine că trebuie să ne lărgim radical ideea despre formele pe care le pot lua viaţa şi inteligenţa – şi despre felul în care ar trebui să le căutăm.
Seti funcţionează pe premisa că îi vom găsi pe extratereştri pentru că ei vor să fie găsiţi. Programul caută semnale radio trimise în mod deliberat în spaţiu, cu scopul de a atrage atenţia unor civilizaţii destul de avansate pentru a le detecta. Raportul Proiectului Cyclops susţine că „rasa emiţătoare va încerca să facă sarcina descifrării şi înţelegerii mesajelor cât mai simplă şi mai sigură cu putinţă”.
Această presupunere reflectă optimismul erei spaţiale, când omenirea a ajuns pe Lună şi a privit pentru prima dată în adâncul spaţiului. După ce reuşiserăm atât de multe într-un timp atât de scurt, era firesc să credem că şi alte specii inteligente ar fi la fel de întreprinzătoare. Oare nu şi-ar dori şi ele, la fel de mult ca noi, să pună capăt singurătăţii lor cosmice?
Asemenea idei despre felul în care ar acţiona extratereştrii sunt, în esenţă, antropocentrice: îşi imaginează că orice specie inteligentă ar fi mânată de aceleaşi motive ca noi – dragostea de cunoaştere şi dragostea de putere. Dar nu există niciun motiv pentru care viaţa inteligentă din alte părţi ale universului ar fi evoluat ca să semene cu noi, nici fizic, nici mental.
Într-o lucrare din 2016, intitulată „Problema grea” a vieţii, fizicienii Sara Imari Walker şi Paul Davies observă că „atât astrobiologia, cât şi presupunerile noastre despre conştiinţa non-umană tind să fie influenţate de înţelegerea noastră asupra vieţii terestre”.
Considerăm de la sine înţeles că formele particulare care au evoluat pe Pământ – „de la nivelul celulelor, la organisme pluricelulare, la societăţi eusociale şi lingvistice” – sunt produsul inevitabil al legilor naturii, aşa încât ceva asemănător ar trebui să apară oriunde există viaţă. Însă Walker şi Davies susţin că, de fapt, viaţa aşa cum o cunoaştem este produsul unei „combinaţii de întâmplare şi necesitate”, care include numeroase evenimente puţin probabile ce au împins evoluţia vieţii pe căi noi.
În loc să ne aşteptăm ca toate vieţuitoarele să arate ca noi – cu braţe, cu picioare, cu rachete şi radiotelescoape –, Walker şi Davies propun să ne gândim la viaţă într-un mod nou, definind-o în termeni funcţionali ca „mecanismul fizic propriu-zis care permite informaţiei să dobândească putere cauzală asupra materiei”.
Pe Pământ, informaţia este codificată fizic în lanţurile de ADN şi în impulsurile sinaptice; în alte părţi ale cosmosului, ar putea lua forme atât de diferite, încât nu am recunoaşte-o nici măcar dacă am da peste ea.
Oceanul gânditor din „Solaris”
Această idee l-a fascinat pe scriitorul polonez de science-fiction Stanisław Lem, care a pus-o în scenă în mai multe romane şi povestiri. În cea mai cunoscută carte a sa, Solaris, omenirea descoperă o planetă acoperită de un ocean conştient.
Al doilea capitol, „Solariştii”, este o elaborată istorie imaginară a dezbaterilor ştiinţifice despre acest organism, care seamănă cu o „piftie siropoasă”. Este el o „fiinţă primitivă” sau o „structură extrem de organizată?” A ocolit oare „toate stadiile terestre de dezvoltare – adică apariţia protozoarelor şi a metazoarelor, evoluţia plantelor şi a animalelor” – şi totuşi a reuşit să devină inteligent?
Romanul se transformă într-un fel de thriller de groază, în care astronauţii izolaţi pe Solaris sunt urmăriţi de apariţii bizare. Dar acestea nu sunt fantome; sunt încercări ale fiinţei-ocean de a comunica cu vizitatorii, citindu-le gândurile şi luând formele pe care le găseşte acolo. Oceanul însuşi pare să gândească, plăsmuind forme şi structuri complicate din valurile sale gelatinoase. Însă vizitatorii umani sunt complet incapabili să înţeleagă sensul acestor mişcări. Adevărata tragedie din Solaris nu sunt morţile groaznice ale oamenilor de ştiinţă, ci ceea ce unul dintre ei numeşte „eşecul de a stabili contactul, lipsa de răspuns”.
Poate că biologia e doar o etapă primitivă
Mai recent, teoreticienii şi povestitorii – o distincţie care adesea se estompează când vine vorba despre extratereştri – au început să speculeze că ceea ce ne desparte de extratereştri nu ar fi biologiile diferite. Ci că biologia însăşi ar putea fi doar o fază primitivă în dezvoltarea minţii, pe care civilizaţiile cu adevărat avansate o depăşesc, inevitabil.
La urma urmei, cele mai impresionante realizări tehnologice ale secolului XXI nu au fost în explorarea spaţiului, ci în informatică, ce ne permite să creăm modele tot mai detaliate şi mai puternice ale lumii. Dacă acest progres continuă, am început să ne temem, inteligenţa artificială şi realitatea virtuală ar putea înlocui inteligenţa umană şi realitatea materială.
Poate tocmai de aceea nu am reuşit, până acum, să găsim urme de viaţă extraterestră. Când speciile inteligente devin suficient de avansate, poate că ţelul lor nu mai este colonizarea planetelor, ci evadarea completă din existenţa fizică. John Smart, un futurist din afara mediului academic care îşi descrie munca drept „studii ale accelerării”, numeşte acest lucru „ipoteza transcenderii”: extratereştrii ne sunt invizibili pentru că au transcens existenţa corporală aşa cum o înţelegem noi în prezent.
Prezentând această idee într-o lucrare din 2012, Smart specula că, pe măsură ce civilizaţiile dezvoltă „mai multe capacităţi de calcul şi de simulare”, ele nu se vor extinde în spaţiul cosmic, ci în „spaţiul interior”, creând realităţi virtuale mai complexe şi mai interesante decât realitatea fizică.
Pe Pământ, calculatoarele au devenit tot mai compacte pe măsură ce au devenit mai puternice; are aşadar sens să presupunem că şi suportul material al realităţilor virtuale extraterestre – hardware-ul pe care rulează software-ul conştiinţei – va ocupa un spaţiu fizic tot mai mic. În cele din urmă, susţine Smart, acest proces ar putea da naştere unei tehnologii atât de compacte, încât practic ar dispărea de pe harta cosmosului.
Oglinda în care ne privim pe noi înşine
Este limpede că ipoteza transcenderii, la fel ca ideea colonizării galactice din vremea Războiului Rece, este un fel de „prezentism” – presupunerea că tot ceea ce se întâmplă acum va continua să se întâmple şi în viitor, doar că într-o măsură şi mai mare. Ea ridică revoluţia informatică a secolului XXI la rangul de proces universal, pe care l-ar urma orice civilizaţie tehnologică.
Dar, când ne gândim la viaţa extraterestră, e greu de văzut cum am putea evita cu totul o anumită doză de antropocentrism şi de prezentism. În lipsa unor date reale despre extratereştri, a te gândi la ei este un act de imaginaţie, iar singurul material cu care imaginaţia noastră poate lucra este propria noastră experienţă.
Pe măsură ce înţelegerea noastră despre propria specie se schimbă, se schimbă şi ideea noastră despre ceea ce este probabil sau posibil pentru „ceilalţi” din cosmos. Aşa cum relatările despre întâlniri cu OZN-uri sunt mărturii omeneşti, nu dovezi ştiinţifice, tot astfel întreaga noastră gândire despre extratereştri şi despre cum să îi găsim se înţelege cel mai bine ca un autoportret în continuă schimbare al omenirii.