Un bust sculptural păstrat timp de secole în Bazilica Sant'Agnese fuori le Mura, de la Roma, ar putea fi în sfârșit atribuit lui Michelangelo Buonarroti. Această nouă descoperire a fost anunțată de cercetătoarea independentă Valentina Salerno, în cadrul conferinței „Il volto ritrovato” (Chipul redescoperit) care a avut loc chiar la Bazilică, ilustrând reatribuirea lui „Hristos Mântuitorul” maestrului renascentist.
Statuia, considerată anterior anonimă și catalogată drept „bust sculptural al unui artist anonim al școlii romane din secolul al XVI-lea”, ar fi acum inclusă printre operele puțin cunoscute sau uitate ale lui Michelangelo. Această descoperire ar extinde semnificativ catalogul operelor târzii ale lui Michelangelo și ar îmbogăți semnificativ istoria artei renascentiste, relatează Adnkronos. Reatribuirea a avut loc după peste zece ani de muncă efectuată de Valentina Salerno, care a comparat testamente, corespondență, jurnale, cărți istorice și de călătorie, rapoarte, inventare notariale și înregistrări ale confraternității din 1564 până în prezent. Spre deosebire de alte ipoteze speculative, a explicat cercetătoarea, teoria sa se bazează exclusiv pe surse documentare coerente și verificabile, reconstruind o linie continuă între moștenirea materială a lui Michelangelo și bustul adăpostit acum în Bazilică.
Cercetătoarea a reconstituit parcursul istoric al operei, de la moartea artistului până la locația sa actuală, urmărind mișcările, ascunzătorile și relocările acesteia prin intermediul documentelor notariale, inventarelor și cronicilor confraternităților. Această abordare pune în lumină contextul istoric și social al operei, plasând-o într-un sistem de relații cu mecenații, credincioșii și cercurile religioase romane ale vremii. Bustul fusese uitat timp de secole din cauza erorilor de atribuire și a lacunelor documentare care i-au ascuns memoria.
Conform reconstituirii realizate de Valentina Salerno, clasificarea sa ca operă anonimă a școlii romane din secolul al XVI-lea nu reflectă realitatea sa istorică și stilistică. Analiza comparativă cu cadrele stilistice ale celor mai importanți cercetători ai lui Michelangelo din lume permite plasarea operei într-un context coerent, evidențiind calitatea sa formală și caracteristicile distinctive ale mâinii geniului renascentist. Un aspect semnificativ privește transformarea iconografică a feței: de la un portret fizic la un chip sublimat al Mântuitorului, în conformitate cu practicile devoționale și confraternale ale vremii.
Această schimbare iconografică nu numai că întărește atribuirea, dar atestă și funcția spirituală și simbolică a operei, destinată desfătării religioase și publice. Bazilica Sfânta Agnes Extra Zidurile, încredințată Ordinului Canonicilor Regulari de la Lateran al Preasfântului Mântuitor, a jucat un rol central în prezentarea descoperirii. Ordinul a sprijinit cercetarea, promovând crearea unui comitet științific internațional și încurajând discuțiile între cercetători de renume mondial. Cardinalul Mauro Gambetti, arhipreotul Bazilicii Sfântul Petru, a urmărit îndeaproape lucrările, care, conform relatărilor, au continuat chiar și în timpul recentului Conclav care l-a ales pe Papa Leon al XIV-lea. Colaborarea dintre instituțiile religioase și comunitatea științifică demonstrează cum studiile aprofundate pot duce la descoperiri de importanță internațională, valorificând un patrimoniu adesea trecut cu vederea sau interpretat greșit, a fost subliniată în cadrul conferinței de presă.
Dacă reatribuirea va fi confirmată, bustul lui „Hristos Mântuitorul” nu va reprezenta doar o recuperare artistică, ci o adevărată rescriere a istoriei artei renascentiste. Cercetările sugerează că Michelangelo era mai puțin înclinat să-și distrugă propriile opere și mai atent la conservarea acestora, încredințându-le unor colaboratori de încredere sau unor contexte religioase pentru a le asigura supraviețuirea. Cazul bustului din Biserica Sfânta Agnes reprezintă și un model metodologic: analiza atentă a documentelor, combinată cu comparații stilistice, poate permite recuperarea altor opere realizate de către Maestrul renascentist, deschizând o cale progresivă de atribuire ce ar putea revoluționa înțelegerea producției sale târzii.
Studiul Valentinei Salerno, intitulat „Michelangelo în zilele din urmă”, a primit sprijinul Canonicilor Regulari ai Bazilicii Lateranului Preasfântului Sacrament și al profesorului Michele Rak. Importanța cercetării a fost recunoscută de cardinalul Mauro Gambetti, arhipreotul Bazilicii Sfântul Petru, care a promovat crearea unui comitet științific de nivel înalt.
Acest comitet include experți de renume mondial din muzee importante, precum William Wallace de la Universitatea Washington din Saint Louis, Hugo Chapman de la British Museum, Barbara Jatta de la Muzeele Vaticanului, Cristina Acidini de la Academia de Arte din Florența, Alessandro Checchi de la Fundația Buonarroti și Pietro Zander, istoric al Fabricului Bazilicii Sfântul Petru. Salerno a explicat, printre altele, că aproximativ douăzeci de lucrări ale lui Michelangelo Buonarroti, necunoscute anterior sau cu o atribuire incertă, au fost identificate datorită cercetărilor sale independente.
Aceste descoperiri nu numai că îmbogățesc opera geniului renascentist, dar ar rescrie și istoria artei, contestând varianta povestită de Giorgio Vasari conform căreia Michelangelo a distrus o mare parte din opera sa înainte de moarte.