Cinci zile. Atât a stat o pisică ascunsă în tunelul de metrou de la stația Politehnica, într-o gaură din terasamentul de pe partea opusă peronului, la câțiva metri de șinele pe care circulă curent electric de înaltă tensiune. Cinci zile în care mii de oameni au urmărit, pe Facebook, dacă animalul va fi scos viu de acolo. De data asta, presiunea de pe rețelele sociale a contat.
› Vezi galeria foto ‹
Povestea a ajuns în atenția publică acum două zile, când o tânără – Laura, așa o cheamă – a semnalat într-un grup de protecția animalelor prezența pisicuței la gura de metrou Politehnica. Încercase deja, singură, să o cheme pe peron, să-i câștige încrederea, să o convingă cumva să iasă. Nu reușise.
Sesizarea a ajuns la Asociația Sache Vet. Laura Enache, director de programe în cadrul organizației, a contactat-o pe Laura și a preluat cazul.
„Am decis să o contactez și s-o întreb dacă are nevoie de ajutor”, povestește Laura Enache, pentru Antena3.ro. „Și de acolo a început povestea salvării pisicuței”.
De ce nu poți, pur și simplu, să intri în tunelul de la metrou și să iei o pisică ce se ascunde acolo
Primul obstacol n-a fost pisica, ci curentul electric. Șinele de metrou funcționează cu tensiune înaltă, iar accesul persoanelor neautorizate în tunel e strict interzis din motive evidente de siguranță. Singura fereastră posibilă pentru o intervenție e noaptea, după ce circulația trenurilor se oprește – practic, undeva după miezul nopții și până spre ora 4:00 dimineața, când se poate întrerupe curentul de pe șine.
Asociația Sache Vet a obținut acordul conducerii Metrorex pentru a plasa două cuști-capcană, aduse chiar de asociație, iar echipele de salvatori ale Metrorex le-au montat în intervalul orar permis.
Prima încercare a fost, însă, un eșec. Pisica era foarte speriată. Iar angajații de la curățenie, din milă, îi mai aruncaseră mâncare peste zi – așa că, ajunsă la cuștile-capcană, nu mai era suficient de flămândă ca să intre. Spre ora 4 dimineața, cuștile au fost ridicate, iar pisica a rămas mai departe în subteran.
Presiunea a crescut de la o zi la alta
Cu fiecare oră petrecută acolo, riscurile creșteau – atât curentul de pe șine, cât și trenurile care continuau să circule pe partea funcțională a liniei. În paralel, cazul se mediatiza tot mai mult online, iar presiunea publică asupra Metrorex și a asociației creștea în aceeași măsură.
De data asta, Laura Enache a insistat telefonic până a ajuns la directorul Metrorex, care și-a dat acordul pentru o intervenție directă, nu doar cu cuști-capcană.
I s-a permis să intre personal, împreună cu încă trei persoane din afara companiei – printre care Ion Dobre, un om din societatea civilă cunoscut pentru îndemânarea lui la prinderea felinelor, la care apelează mulți iubitori de animale în cazurile ce par „fără ieșire”. Din partea Metrorex au participat din nou două echipe de salvatori, iar la fața locului au fost prezenți și cei de la Serviciul de Protecție a Animalelor din cadrul Primăriei Sectorului 1. Opt oameni, în total.
I s-a permis să rămână și Laurei, cea care semnalase inițial cazul – era, spune Laura Enache, „într-o stare emoțională destul de precară”, nu mai suporta gândul că pisica rămâne acolo.
Ca să crească șansele de reușită, în ziua intervenției nimeni nu i-a mai dat pisicii mâncare – o strategie calculată, ca s-o poată atrage mai ușor.
A fost prinsă după două ore
Echipa avea la dispoziție și mincioage, și cuști speciale pentru animale sălbatice, dar nu a fost nevoie de ele. Pisica a fost prinsă manual, după aproape două ore de căutare și răbdare.
„Am avut noroc, într-un fel, că ea este semi-sălbatică, săraca”, spune Laura Enache. „Era destul de istovită și destul de înfometată”. A opus rezistență până în ultima clipă – de altfel, echipa nici nu are certitudinea că a apucat să bea apă în tot acest timp petrecut acolo.
Când a fost, în sfârșit, scoasă la lumină, pisica nici nu mai semăna cu o felină obișnuită de apartament, fiindcă asta e bănuiala salvatorilor, că animalul a trăit într-o casă. Blana, altădată probabil deschisă la culoare, era încărcată de praful și funinginea acumulate în cinci zile petrecute între șine – cenușie, aspră, lipită de corp. Se vedea limpede prin ce trecuse: un animal epuizat, dar care încă se zbătea din răsputeri în brațele celor care tocmai o salvaseră.
Și tocmai reacția asta – de a se zbate, de a zgâria, de a mușca uneori chiar și mâna care vine s-o ajute – e ceva ce merită explicat, pentru că mulți o pot interpreta greșit, ca ingratitudine sau agresivitate. De fapt, e frică pură, de tip instinctual. O pisică prinsă în colț, mai ales una speriată și epuizată după zile întregi de izolare, nu poate face diferența între un salvator și un prădător.
Creierul ei intră automat în modul „luptă sau fugi” (fight-or-flight): orice contact fizic brusc, orice mână care se apropie, e interpretat drept o amenințare directă la adresa supraviețuirii, nu ca un gest de ajutor. La asta se adaugă zilele de foame, sete și epuizare, care nu calmează animalul, ci îi amplifică starea de alertă – un organism vulnerabil e, paradoxal, mai predispus să reacționeze violent, pentru că nu mai are resurse să „aleagă” o reacție mai calmă. De-asta capturarea manuală e de multe ori mai blândă decât alternativa: cu cât încercarea durează mai mult, cu atât animalul se epuizează și se panichează mai tare.
Cum a ajuns pisica pe șine rămâne, deocamdată, un semn de întrebare. Ipoteza Laurei Enache: fie a fost abandonată chiar în stație și, speriată de agitație, a fugit în tunel, fie a scăpat cuiva din brațe și s-a refugiat acolo din instinct. „Nu pare a fi un animăluț sălbatic”, spune ea. E, mai degrabă, unul care, ajuns într-un loc greșit, nu a mai știut cum să iasă singur.
În jurul orei 02:00 noaptea, pisica a fost dusă la spitalul veterinar social al Asociației SACHE, unde a primit apă și mâncare. Urmează să fie consultată de medici și să i se facă toate analizele necesare, ca să se stabilească dacă cele cinci zile petrecute în subteran i-au lăsat vreo urmă.
Cealaltă parte a poveștii
E ușor, spune Laura Enache, să arunci vina pe o instituție care „nu se mișcă suficient de repede” într-un caz ca acesta. Dar o intervenție de acest tip nu e niciodată banală, pentru nimeni.
Pentru echipele de salvatori, riscul e la fel de real ca pentru pisică: orice intervenție pe șine presupune întreruperea tensiunii, ceea ce înseamnă, dacă s-ar face în timpul zilei, perturbarea circulației pentru mii de călători – „ceea ce nu este, din păcate, de cele mai multe ori, bine văzută de toți cetățenii”, spune Laura Enache. De-asta intervențiile se fac noaptea, în fereastra scurtă în care metroul oricum nu circulă.
Și, la fel ca Metrorex, nici asociația nu a scăpat de critici. „Valul de hate pe care ni-l luăm de multe ori și noi, și instituțiile statului” e, spune Laura Enache, o parte mai puțin vizibilă, dar constantă, a acestor povești – presiunea publică ajută, dar uneori se transformă și în ostilitate față de cei care încearcă, de fapt, să rezolve situația.
„Trebuie conștientizat de către toată lumea că există foarte multe riscuri pentru toate părțile implicate, dincolo de fricile care există pentru un animăluț. Iar de cele mai multe ori, fie că ne place să acceptăm asta sau nu, securitatea umană primează”, mai spune Laura Enache.