Oficialii UE elaborează un plan pentru menținerea în viață a unei bănci după o criză bancară, la trei ani după ce autoritățile elvețiene au intervenit în grabă pentru a preveni prăbușirea Credit Suisse.
Este o problemă pe care Uniunea Europeană nu a reușit încă să o rezolve, la aproape două decenii după criza financiară din 2008, în ciuda adoptării unui set de reglementări care ar trebui să garanteze că acționarii și creditorii suportă pierderile unei bănci aflate în dificultate, potrivit Politico.
Totuși, există în continuare lacune care lasă finanțele publice expuse riscului de a susține marile bănci atunci când va izbucni următoarea criză — un scenariu de coșmar pentru guvernele deja afectate de lipsa resurselor financiare și care încearcă să se redreseze după crize succesive. Blocul comunitar se confruntă deja cu o notă de plată anuală de 1.000 de miliarde de euro pentru modernizarea economiilor și consolidarea apărării, în timp ce trebuie să facă față prețurilor ridicate la energie și creșterii economice stagnante.
Ultimul lucru de care UE are nevoie acum este prăbușirea unei bănci de dimensiunea Deutsche Bank, UniCredit sau BNP Paribas.
În loc să aștepte următoarea criză financiară majoră, Comisia Europeană a început să lucreze la un plan, potrivit unui document confidențial consultat de Politico. Scopul este rezolvarea așa-numitei „probleme de luni dimineață”, când o bancă salvată poate ieși dintr-un weekend cu bilanțul aparent solid, dar poate rămâne fără lichidități dacă deponenții își retrag banii și investitorii refuză să mai acorde finanțare.
„Lipsa unui mecanism european adecvat generează lacune persistente în cadrul de gestionare a crizelor, care subminează credibilitatea și încrederea”, se arată în documentul citat. „Această incertitudine creează, de asemenea, riscuri pentru bugetele naționale, economia UE și finanțarea priorităților Uniunii.”
Plan de salvare a băncilor care rămân fără lichidități
Cazul Credit Suisse reprezintă un exemplu relevant privind sumele uriașe necesare pentru menținerea în funcțiune a unei bănci importante salvate după ce încrederea pieței se evaporă. Criza din 2023 a venit la scurt timp după falimentul Silicon Valley Bank, care a demonstrat cât de repede își pot retrage deponenții economiile prin simpla apăsare a unui buton.
Autoritățile elvețiene au pus la punct un pachet de salvare de aproximativ 260 de miliarde de franci elvețieni, echivalentul a aproape o treime din producția economică a Elveției la acel moment, într-un weekend tensionat de 48 de ore, pentru a menține Credit Suisse funcțională până la preluarea sa de către rivalul UBS. Berna era pregătită chiar să pună în joc fonduri publice pentru a evita o prăbușire care ar fi provocat unde de șoc în întregul sistem financiar mondial.
UE nu poate copia modelul elvețian deoarece nu dispune de un singur Trezorier sau de o singură autoritate fiscală care să poată interveni. În plus, Bruxellesul a elaborat sute de pagini de reguli tocmai pentru a evita situația în care contribuabilii sunt obligați să suporte costurile unei salvări bancare.
Aceste reguli obligă băncile să întocmească planuri de rezoluție și să acumuleze rezerve capabile să absoarbă pierderile, pe care autoritățile le pot utiliza pentru stabilizarea unei instituții financiare aflate în dificultate într-un interval de câteva zile, proces cunoscut drept „rezoluție”. Consiliul Unic de Rezoluție (SRB), instituția responsabilă de gestionarea băncilor aflate în dificultate, administrează inclusiv un fond de siguranță finanțat de industrie, în valoare de 81 de miliarde de euro, care poate sprijini o bancă aflată în rezoluție dacă rezervele sale nu sunt suficiente. Toate acestea devin însă irelevante dacă banca salvată nu poate obține lichiditățile necesare pentru a-și continua activitatea luni dimineață.
Între timp, Banca Centrală Europeană nu poate pur și simplu să tipărească bani pentru a absorbi pierderi care, în mod normal, ar trebui suportate de un guvern sau de banca aflată în dificultate.
Pentru a găsi soluții la aceste probleme, Comisia Europeană a solicitat contribuții tehnice din partea principalelor instituții financiare ale UE: BCE, SRB și fondul de salvare al zonei euro, cunoscut sub numele de Mecanismul European de Stabilitate (ESM).
Potrivit a trei oficiali europeni familiarizați cu documentul, discuțiile se află încă într-o etapă tehnică, ceea ce înseamnă că subiectul are puține șanse să ajungă pe agenda miniștrilor de finanțe în acest an.
Cu toate acestea, adjuncții miniștrilor de finanțe au discutat deja tema, cunoscută în rândul specialiștilor drept „lichiditate în rezoluție”, iar aceasta reprezintă una dintre prioritățile președinției americane a G20. Potrivit acelorași oficiali, discuțiile vor fi reluate în toamnă, după ce Comisia își va prezenta poziția privind creșterea competitivității băncilor europene pe scena globală.
Un mecanism în cascadă
Comisia are în vedere un mecanism asemănător unei cascade de responsabilități. În prima etapă, BCE ar oferi o linie de finanțare de urgență băncii aflate în dificultate. Ca garanție, instituția financiară ar emite o obligațiune specială garantată de SRB.
Dacă banca ar eșua și obligațiunile și-ar pierde valoarea, SRB ar utiliza fondul său de siguranță de 81 de miliarde de euro pentru a rambursa BCE. Dacă ar fi necesare sume suplimentare, SRB ar putea împrumuta bani de la sectorul bancar sau, în ultimă instanță, ar putea apela la ESM — cu condiția ca Italia să ratifice noul tratat al fondului de salvare, care i-ar permite acestuia să funcționeze ca plasă de siguranță pentru fondul SRB.
Dacă nici aceste resurse nu ar fi suficiente, responsabilitatea ar reveni guvernului care susține operațiunea de salvare a băncii. Acesta ar putea solicita o linie de credit de la ESM dacă nu dispune de fondurile necesare. După rambursarea BCE, costurile finale ar fi suportate de sectorul bancar, protejând astfel contribuabilii pe termen lung.