Cercetătorul francez Michel Siffre a petrecut două luni singur într-o peșteră, fără ceas, calendar sau lumină naturală, iar când echipa sa l-a anunţat că experimentul s-a încheiat, el credea că mai avea aproape o lună de stat în subteran. Proiectul lui Michel Siffre a pus bazele cronobiologiei, domeniul care analizează ritmurile biologice ale organismului.
În 1962, Michel Siffre a stat două luni sub pământ pentru a observa semnele crono-biologice
Povestea speologului francez Michel Siffre a început în urmă cu aproape 64 de ani. El a coborât în Scarasson, o peșteră glaciară din Alpii francezi, aflată la graniţa dintre Franţa şi Italia, aproape de Punta Marguareis, unde a rămas timp de aproape două luni.
În toată perioada în care a stat sub pământ pentru a observa semnele crono-biologice, cercetătorul a fost complet izolat: fără ceas, calendar, lumină naturală și fără contact cu lumea exterioară. Potrivit Space Daily, Michel Siffre avea 23 de ani când a acceptat să facă parte din acest experiment, care a început pe 16 iulie 1962. El mânca atunci când îi era foame și dormea doar când se simțea obosit.
Michel Siffre beneficia de o linie telefonică cu sens unic către echipa de sprijin aflată la intrarea în peșteră. El putea suna să-i sune pe colegii săi, însă aceştia nu aveau cum să îl contacteze și aveau instrucțiuni clare să nu îi spună niciodată ora sau data.
De fiecare dată când se trezea, tânărul cercetător mânca sau se pregătea de somn. De asemenea, Michel Siffre suna la suprafață pentru ca echipa să poată înregistra aceste momente. Astfel, s-a creat un jurnal al vieții sale, bazat exclusiv pe propriul ritm intern, fără nicio raportare la lumea exterioară.
La jumătatea lunii septembrie 1962, când echipa i-a spus că perioada planificată se încheiase, speologul a părut că nu este pregătit pentru acest moment. Conform propriei sale estimări, trecuse mult mai puțin timp.
Relatările despre experiment diferă în privința dimensiunii exacte a erorii, unele indică aproximativ o lună, altele în jur de două săptămâni, însă, direcția este aceeași și nu este contestată. Michel Siffre credea că mai avea încă o perioadă semnificativă de petrecut în experiment. El pierduse săptămâni întregi fără să își dea seama.
Ce a arătat, de fapt, eroarea lui Michel Siffre
Conform sursei citate, data greșită menţionată de omul de ştiinţă francez este partea cea mai memorabilă a poveștii. Ea indică două efecte distincte, care merită separate.
Primul apare în jurnalul zilnic ținut de echipa de la suprafață. Când perioadele de somn și veghe ale lui Michel Siffre au fost comparate cu timpul real, extern, s-a observat că nu respectau un ciclu de 24 de ore. Ciclul său de somn-trezire dura puțin mai mult, stabilindu-se la aproximativ 24,5 ore, nu exact 24. Acest lucru era important, deoarece arăta că organismul său își păstra singur ritmul, fără ca mediul din peșteră să îl "reseteze".
Acesta este ceea ce, ulterior, a fost numit "ritm circadian liber" ("free-running"). Termenul descrie un ceas biologic intern, care funcționează independent de indiciile externe de timp – cum ar fi lumina Soarelui sau ceasurile.
În viața de zi cu zi, lumina naturală, ceasurile, mesele și programul altor oameni resetează constant ceasul biologic uman la ciclul de 24 de ore. Dacă toți acești factori sunt eliminați, așa cum s-a întâmplat în peșteră, ceasul continuă să funcționeze, dar pe propriul său ritm ușor diferit.
Al doilea efect este eroarea mai amplă din estimarea timpului, care nu a fost o simplă acumulare a acestui decalaj zilnic de o jumătate de oră. O jumătate de oră pe zi, pe parcursul a două luni, însumează puțin peste o zi.
Descoperirea mai neobișnuită a fost una psihologică. În peșteră, fără lumină schimbătoare, fără calendar și cu puține variații între perioadele de veghe, percepția lui Michel Siffre asupra timpului scurs s-a comprimat. El nu doar că a pierdut ritmul, ci a pierdut însăși noțiunea duratei.
De ce a fost considerată o descoperire
Înainte de experimentul din peștera Scarasson al lui Michel Siffre nu era clar dacă oamenii au cu adevărat un ceas intern. O viziune rezonabilă susținea că percepția umană asupra zilei este în esență învățată și determinată extern, un răspuns la răsăritul Soarelui, foame și obișnuință, fără un mecanism autonom în spate.
Proiectul lui Michel Siffre a devenit piatra de temelie pentru cronobiologie, disciplina care studiază ritmurile biologice, potrivit Blic.
"NASA a analizat primul meu experiment din 1962 și a furnizat fonduri pentru efectuarea unei analize matematice sofisticate", a declarat el.
Ulterior, alți voluntari au participat la studii similare în peșteri, unii chiar sub coordonarea cercetătorului francez Michel Siffre. Aceștia au raportat ritmuri biologice ciudate, cu „zile” de 25 de ore și „nopți” de 12 ore. Un participant a dormit continuu 33 de ore, ceea ce i-a speriat pe cercetători.
"A fost prima dată când am văzut un om dormind atât de mult", a mai precizat Michel Siffre.
Munca lui Michel Siffre, pornită din curiozitate geologică, a ajuns să influențeze profund înțelegerea științifică a timpului biologic, somnului și percepției umane.
Ce a urmat după experimentul din peștera Scarasson
Rezultatele din 1962 au atras atenția comunității științifice, inclusiv a cercetătorilor interesați de modul în care oamenii ar putea face față zborurilor spațiale de lungă durată, în care alternanța zi-noapte dispare. NASA ar fi finanțat, potrivit lui Michel Siffre, analiza matematică a primului său experiment.
Cercetătorul Michel Siffre a continuat ulterior o serie de studii de izolare şi în 1972, a petrecut șase luni singur într-o peșteră din Texas. În acele experimente mai lungi, ritmul circadian se devia uneori și mai mult, iar ciclurile somn-trezire ajungeau în unele cazuri spre 48 de ore.
În interviuri ulterioare, el a fost sincer în privința faptului că perioadele lungi de izolare subterană au fost dificile și dăunătoare și că un astfel de experiment pe propriul corp ar fi greu de justificat în prezent.