Alex nu poate să-și schimbe singur cearșaful. O spune el, nu eu. Și-o zice râzând, cu umorul uscat al celui care și-a măsurat de mult limitele fizice și a hotărât că nu, nu ele îl vor defini în viața asta.
„Adică, ai încercat să schimbi vreodată un cearșaf fiind în cărucior cu rotile? Te lămuresc eu: e imposibil”, îmi spune băiatul, amuzat, în timpul conversației cu el.
Da, nu poate să schimbe un cearșaf. Dar vorbește șase limbi. Fluent. Una dintre ele e româna: pentru că mama lui, Sanda, e româncă.
› Vezi galeria foto ‹
Da, Alex nu poate să urce pe scări pe propriile picioare. Dar tocmai a intrat la Ecole Normale Superieure – una dintre cele mai importante instituții academice din Franța. Știți, acolo unde vreo 700 de candidați s-au bătut pe 10 locuri.
Și da, Alex nu poate să scrie repede de mână. Însă statul român l-a obligat s-o facă, altfel nu-i dă cetățenia română.
„Simt absolut tot”
Am vorbit cu Alexandru într-o dimineață de joi, prin telefon. El era la Luxemburg, unde termină licența în limbă și literatură franceză. A doua zi dimineață, la 4:00, trebuia să se trezească pentru trenul de 6:00 spre Paris.
„Bine că e TGV”, spune. „Nu e ca trenul din România”.
Alex s-a născut prematur. La 26 sau 27 de săptămâni, nu mai știe exact. Diagnostic: paralizie cerebrală. Asta înseamnă că picioarele și mâinile îi sunt afectate – mai ales picioarele.
„Stau în cărucior, da. Dar eu simt, nu sunt paraplegic. Simt absolut tot. Deci nu-i că nu-mi simt picioarele. Numai că, na, mi-e greu, foarte greu să umblu. Adică, nu pot să umblu, să zicem așa, decât foarte puțin”, își explică el starea.
Iar ca să înțelegi cine e Alexandru, trebuie să știi mai întâi de unde vine mama lui.
Fuga Sandei
Sanda Rassbach a terminat Medicina la Cluj în 1986. A fost repartizată la Craiova. Voia să își dea specializarea, dar posibilitatea de a susține examenele, la vremea aceea, se închisese, deci ar fi trebuit să mai aștepte niște ani.
Așa că a fugit. În iunie 1989, cu câteva luni înainte de Revoluție.
„Am reușit să fug împreună cu un coleg și să ajungem în Ungaria. Am fugit printr-un canal din Salonta, apoi prin lanul de cucuruz, la propriu. Și așa am ajuns în Ungaria. În Ungaria am stat la început pe stradă și mi-am căutat de lucru. Și până la urmă mi-am găsit ceva: să developez filme radiologice la întuneric, că așa se făcea pe vremea aia”, povestește Sanda Rassbach, pentru Antena3.ro.
A încercat să treacă în Austria. A fost prinsă. Băgată la arest. Iar ungurii au vrut s-o trimită înapoi în România.
„Totuși, am sărit din tren”, își amintește ea.
O femeie singură, medic, fugind din propria țară, care sare dintr-un tren ca să nu fie trimisă înapoi într-un sistem comunist.
Sanda a ajuns în Germania. A trecut prin lagăre de refugiați. A spălat pe jos. A fost femeie de serviciu.
„Am fost dată afară, că cică nu făceam bine treaba aia”, râde ea. „Dar eu eram medic”.
În timpul acesta, a trimis 58 de scrisori la spitale din toată Germania, cerând un post. A fost acceptată de primul spital căruia i-a scris.
A lucrat în medicină nucleară, apoi neurochirurgie. Din 1993, a reușit să facă ceea ce își dorise dintotdeauna: anestezie. Astăzi, are un cabinet de medicină estetică în Dusseldorf. Lucrează „ca o disperată”, spune ea. Colegii ei au ieșit la pensie pe la 50 de ani. Ea nu.
„Am tot timpul nevoie de bani, că am unde să-i bag”, ne lămurește ea.
Pe Alexandru l-a crescut singură.
„Când s-a născut, au spus că n-o să audă, n-o să vadă, n-o să vorbească, n-o să... n-o să...”. Sanda nu a terminat propoziția. „Și am zis: ok. Dar ăsta este copilul meu și eu o să mă ocup de el!”
„Nu cunosc niciun om care să zică că n-are prima clasă. Cum adică tu să începi direct clasa a II-a?”
În primul an, și-a dat seama că băiatul vede tot, aude tot. La doi ani a început să vorbească. Au urmat terapii, programe, lupte cu un sistem care, chiar și în Germania, voia să-l trimită la școli speciale.
„Tot au vrut să mi-l bage la fel de fel de școli speciale. M-am luptat ca să ajungă la o școală normală. Mi-au venit trei profesoare care încercau să-mi explice ce bine ar fi ca el să stea cu copiii cu întârzieri mentale” – Sanda Rassbach, mama lui Alex.
Sanda a refuzat, așa că Alex a intrat la școala normală. După șase luni, profesorii au propus să sară direct în clasa a doua.
Sanda a refuzat din nou: „Nu cunosc niciun om care să zică că n-are prima clasă. Cum adică tu să începi direct clasa a II-a?”
Așa a fost și la liceu: i s-a propus să sară doi ani. Sanda iar a spus nu. „Am zis: mă, eu nu știu ce vrei tu să faci. Dar eu încă nu cunosc pe nimeni care să nu fi făcut chimie, să nu știe formula apei”.
„Mintea ta e averea ta”
Însă a avut o conversație dură cu Alex din prima zi de școală.
„Fii atent aici, i-am spus, un om care stă în cărucior nu rămâne pe stradă în țara asta. În Germania întotdeauna se ocupă statul, dar problema este: vrei să stai pe banii statului și să ai o cămăruță, fără ultimul model de computer, fără ultimul televizor, fără excursii, fără nu știu ce? Așa, ca un om amărât? Sau te pui pe treabă? Și, având în vedere că tu 80% din meserii nu le poți face – în România, să zicem, dacă nu-ți iese nimic, stai și cureți strada. Tu nu poți nici măcar să curăți strada. Așa că singura ta avere e alta: deci ce faci cu capul tău? Asta e pentru tine. Mintea ta. Eu te ajut cât pot, dar eu nu pot să dau examen pentru tine”, spune femeia.
Alexandru a înțeles. A luat notă maximă la bacalaureatul în limba germană. În paralel, a luat și bacalaureatul francez, cu 18 puncte din 20. Între timp, a învățat coreeana singur, trei ani, acasă. Iar la 16 ani s-a dus șase săptămâni în Coreea de Sud pentru un stagiu de limbă, ca să fie printre oamenii care vorbesc această limbă zi de zi. Azi, Alex vorbește fluent germana, engleza, franceza, româna, italiana și coreeana.
Și scrie poezie. Anul acesta va fi publicat de două ori în Luxemburg, cu texte care au câștigat premii.
Tot 16 ani avea când s-a înscris într-un concurs național pentru Harvard. A scris un eseu despre relațiile germano-americane în era Trump. A intrat în primii 20. Apoi a mers acolo, cu mama lui, o săptămână, ca să vadă cum e. Și a spus nu.
„Alex a zis: nu-i de mine, nu-mi place atmosfera de aici”, spune ea.
Lungul drum spre visul din Paris
Alex a ales altceva. A ales literatura franceză. A ales Luxemburgul. Și apoi, cea mai grea cursă: Ecole Normale Superieure.
Din 700 de candidați, au fost preselectați 24. Trebuia să fii în primii 10. Nu exista un loc pentru fiecare specialitate – istorie, sociologie, psihologie, litere, economie, ci erau toate la grămadă. Pur și simplu: primii 10.
„Am început să fac dosarul în octombrie. Trebuia trimis până pe 2 decembrie. Și după aia am început să învăț pentru examen. Trebuia să învăț fără să știu dacă sunt admisibil. Pentru că am aflat că sunt admisibil pe 16 ianuarie, și examenele au început pe 2 februarie”, explică tânărul.
Iar pentru asta nu a ieșit din casă două-trei săptămâni, iar multe ore din zi și le-a ocupat învățând cu un profesor particular. Și a intrat.
Va face masterul la ENS, cel mai probabil și la Sorbonne Nouvelle University. A ales-o pe asta, cea mai modernă, și dintr-un motiv pe care colegii lui nu trebuie să-l aibă: „Am verificat și cu accesibilitatea, cu căruciorul”.
Alex vrea să devină profesor universitar. Cercetător. Și e convins că, în era inteligenței artificiale, gândirea critică nu e un lux, ci o urgență.
„Trebuie citit. Lumea trebuie să citească: romane, cărți, jurnale, ziare, orice! Nu mă interesează. Doar trebuie să citești!”, e convins el.
Aventuri într-o țară numită România
Și acum să revenim la România. Alex vine în țară când poate. Dar de fiecare dată, independența lui de care se bucură acasă, aici se oprește la graniță.
Are două cărucioare. Unul electric, de 200 de kilograme, cu care merge singur peste tot – la Luxemburg, în Germania, în Franța. Și unul manual, pe care-l pliază și-l urcă în avion.
„Când mă duc în România, nu mă pot duce cu ăla electric. Ăla electric are 200 de kile, iar asta înseamnă că nu poți să-l urci undeva sau să-l duci pe scări. Și eu atunci știu că trebuie să vin cu căruciorul manual. Și atunci eu nu mai sunt independent deloc. Și, oricum, și dacă aș veni cu ăla electric, aș fi blocat pe stradă, pentru că nu se poate intra în nicio casă fără vreo treaptă sau vreun prag”, spune el.
Își dorise să participe la un program Erasmus la Sibiu. Cea de acolo era singura universitate parteneră din România. N-a putut să participe. Cei de acolo i-au promis că fac o rampă. N-au făcut-o. S-a publicat un articol în ziarul local. Și atât.
„Pe mine, de fapt, n-ar trebui să mă intereseze, că până la urmă eu nu m-am dus în Erasmus acolo și nici nu am de gând să mă întorc la Sibiu. Adică, eu nu am niciun avantaj să fac asta. Doar simplu fapt că, na, atrag atenția și poate mai văd și alți oameni”, spune el.
„O persoană cu handicap nu există în România”
Astfel, Alexandru Rassbach nu luptă doar pentru el. Ci și pentru cei care vin după.
Dar cel mai tare lovește când vorbește despre ce înseamnă să fii persoană cu handicap în România.
„Cum e tratată o persoană cu handicap în România? Păi, nu este tratată. Efectiv nu există. Asta e, pe scurt”, spune el.
Tace o secundă, apoi continuă.
„Oamenii cu dizabilități... eu prefer să zic handicapați. Știu foarte bine, în limba română, cuvântul «handicap» pare că are conotație mult mai negativă decât în orice altă limbă. Mie mi se pare însă și mai urât să zic «persoană cu dizabilitate», «persoană cu mobilitate redusă». Păi, na, asta mi se pare și mai urât”, explică el.
„Ați văzut vreodată o persoană tânără, cu handicap, mergând pe stradă în România?”
Apoi ne prezintă o situație la care cei mai mulți nu știu să răspundă.
„Persoane cu handicap nu merg pe stradă. Ați văzut vreodată unul mergând cu căruciorul pe stradă? Ori văd copii mici, săracii, care s-au născut cu handicap, ori văd oameni de 70-80 de ani. Unde sunt adulții de 25, 30, 35, 40 de ani? Eu nu-i văd în România. Drept este, ce e adevărat, că oamenii sunt mai drăguți și sunt mai dispuși să ajute dacă e chiar nevoie. Dar asta e o chestie culturală. Nu ar trebui să fiu tot timpul dependent de ajutorul altora”, crede el.
Și apoi îmi povestește ceva care se întâmplă de fiecare dată când vine în România. De fiecare dată: „Întotdeauna, când întreb ceva în România (pentru că aici sunt cu însoțitor), oamenii îi răspund însoțitorului”.
Ca și cum el nu ar fi acolo.
„Cred că mentalitatea este ceva de genul: hai să nu-l mai chinuim atâta, îl ajutăm noi, mai bine rămâne acasă și se ocupă de ale lui și să nu-l chinuim. Și, Doamne ferește! Și atunci, clar, oamenii ăștia nu există. Nu se schimbă nimic dacă oamenii nu sunt pe stradă”, crede tânărul.
Aventura pentru obținerea cetățeniei române
Alex și-a dorit cetățenia română. Pentru că e fiul unei românce, la urma urmei. Vorbește româna acasă, cu mama lui, din copilărie. Și-a depus dosarul în februarie, anul trecut. A trebuit să dea examen de limba română.
„Trebuie să dau examen de limbă română, pe care nu am voie să-l dau la computer, pentru că nu pot să scriu cu mâna atât de repede, mai ales în timpul ăla scurt. Și n-au vrut să-mi dea nici timp în plus, nici dreptul de a scrie la computer, deși eu am dat toate certificatele medicale. Cum s-au justificat? Au spus că legea din prezent nu prevede această chestie”, explică Alex.
Astfel, în 2025, un tânăr cu paralizie cerebrală, care vorbește șase limbi, a fost nevoit să scrie de mână două texte de 300 de cuvinte într-o oră. Pe hârtie. Cu pixul. Într-o limbă pe care o vorbește de când s-a născut. Pentru că legea nu prevede altceva.
„Am făcut-o cumva, așa, am reușit să-l iau de-abia. Am luat și cea mai proastă notă. Culmea, că am luat, nu știu, cred că am luat 0,75 din 5 la scris și 5 din 5 la vorbit. Ce surpriză!” – râde el.
Milostivele doamne
Apoi a trebuit să-și ridice diploma care atesta că el știe limba română. Personal. De la o clădire din București. Unde i-a trebuit dosar cu șină, „dar cu șină românească, fiindcă aia din Germania arată altfel și nu-i bună la București”, râde el în hohote.
„Am ajuns acolo, la o clădire undeva, și erau trepte – cred că erau vreo 40 de trepte ca să urci la intrarea clădirii. Și bine că am avut un coleg cu mine, și eu, evident, n-am putut să urc. Nu era nici rampă, nici nimic. Biroul era undeva la etajul șapte. Până la urmă s-a descoperit că era un lift, pe care nu l-a văzut colegul meu – era ascuns după nu-știu-câte uși. Da, problema era totuși că, și dacă era lift, eu nu puteam să urc la intrare, unde erau treptele. Și atunci ce, dacă eram doar eu singur? Ce făceam? Că la telefon nu răspunde nimeni – am sunat noi în prostie înainte”, își amintește băiatul.
Totuși, colegul lui s-a rugat de funcționarele din biroul aflat la etajul șapte. Le-a rugat să vină jos, în fața clădirii: „Și până la urmă s-au milostivit doamnele și au coborât cu el, ca să semnez eu, ca să-mi primesc diploma”.
După ce „s-au milostivit doamnele”, Alexandru a trebuit să depună certificatul de limbă la dosarul de cetățenie. Autoritatea Națională pentru Cetățenie nu acceptă documente prin mail. Dacă nu poți veni fizic, angajezi un avocat. Iar dacă nu ai bani de avocat?
„Acest caz? Nu este prevăzut de lege”, spune el.
Ce face Alexandru când nu învață?
Are o viață foarte plină. Merge la operă, la teatru, la muzee. Urmează cursuri de canto. Face fotografii. Ascultă K-pop – e înnebunit după MAMAMOO, iar ultimul album al celor de la BTS nu-i place. Iubește stilourile. Poartă ceas de mână – analog în aparență, dar radio-controlled, sincronizat cu ceasul atomic. Îi plac jurnalele la nebunie. Se uită la Insula Iubirii. „E o lume întreagă în emisiunea aia”, spune el. Și râde. Râde mult. Doar că nimeni nu știe asta.
Pentru că, la facultate, Alexandru e serios. Discută cu profesorii, ia note mari, nu face bancuri în sală. Și lumea l-a pus într-o cutie: „tocilar în cărucior”. Punct. Atât e. Mai mult de atât nu poate fi, nu?
„Am avut o colegă cu care nu am vorbit niciodată în promoție. Am fost puși pe un proiect de grup. Și nu știu cum am lucrat noi, am terminat și am povestit și noi de altele. Zic eu că am avut nu-știu-ce-date săptămâna trecută și nu-știu-unde am ieșit și a fost un dezastru total. Și zice: stai un pic, adică tu ai activități?” – Alexandru Rassbach.
A rămas blocată jumătate de oră. Nu-și imaginase niciodată că Alexandru are viață în afara universității. Credea că ascultă doar muzică clasică, că merge la un muzeu când vrea o „experiență specială”. Și i-a zis: „N-am crezut că te uiți la așa niște chestii «pentru proști»”.
„Sunt om!” – i-a răspuns Alexandru.
Dar prejudecățile astea nu sunt noi. L-au urmărit de mic. La liceu, în Germania, colegii erau invidioși pe notele lui. Sanda, mama lui, povestește: „Nu-mi spunea mie toate problemele de la școală, că voia să mă menajeze. Dar până la urmă mi-am dat seama și m-am dus la școală”.
Copiii credeau că persoana care-l însoțea – o româncă, angajată de stat, care-i căra ghiozdanul, îi deschidea cărțile, îl ducea la toaletă – îl ajuta, de fapt, la lecții. Și de aceea avea note bune. Nu pentru că învăța. Ci pentru că „era ajutat”. „Persoana care-l ajuta era din România, nici nu știa nemțește”, spune Sanda. „Și copiii credeau că-l ajută, de aceea are note bune”.
Au fost și colegi care aruncau cu sticle de apă după el. Care o înjurau pe femeia care-l însoțea.
Într-o altă parte a conversației, Alexandru devine serios: „Pe de altă parte, nu vreau nici să devin marele luptător al comunității persoanelor cu handicap. Adică, nu pot, nu sunt acolo. Ce legitimitate am eu, de fapt? Că după aia mi se spunea: păi, tu ești din Vest, ce știi tu?”.
Îi spun că poate face comparație. Că asta e o formă de legitimitate.
„Eu asta consider, dar, în același timp, știu ce mi s-a spus. Adică, eu reușesc să mă descurc cât de cât, dar, pe de altă parte, e drept că eu nu am crescut în România”, răspunde el.
„Ce vrei să știe lumea despre tine?”
Spre final, îl întreb pe Alexandru ce ar vrea să știe lumea despre el.
„Că se poate ajunge oriunde și peste tot, cu destulă voință și cu chin și cu determinare. Nu cred că... Știi, n-aș vrea să fiu redus la handicapul pe care-l am. Reușesc foarte multe chestii. Bineînțeles că am și eu momente în care îmi vine să las totul baltă. Și-mi e greu. Dar vreau să spun că, totuși, am reușit. Și am reușit pe baza faptului că am învățat, am luptat și nu m-am dat bătut așa de repede. Și nu m-am lăsat călcat în picioare. Niciodată. Și cred că asta este foarte important” – Alexandru Rassbach.
Apoi se oprește. Și adaugă altceva.
„Indiferent de handicap, eu cred că – generația mea – poate generalizez prea mult, dar eu văd că nu mai este niciun chef și este o lene colosală. Și asta eu nu înțeleg. Adică, dacă ți se oferă o șansă și ai și norocul să nu fii în cărucior, du-te până la capăt, că poți să ajungi să faci multe”, mai spune el.
Sanda, de cealaltă parte a telefonului, spune doar atât: „Eu sunt mulțumită dacă el își atinge țelul pentru care luptă atât de mult”.
În loc de încheiere, să facem o recapitulare
Alexandru Rassbach termină licența la Universitatea din Luxemburg și va începe masterul la Ecole Normale Superieure din Paris, în toamna acestui an. Cel mai probabil, și la Sorbonne Nouvelle. Vrea să devină profesor universitar. Cercetător.
Și e convins de un lucru: „Mai ales acuma, în era AI-ului, trebuie să revenim un pic și la științele umaniste, la științele umane. Că, până la urmă, asta-i: gândirea critică trebuie să continue să existe”.
Mama lui, Sanda Rassbach, e medic în Dusseldorf. Vorbesc în fiecare zi, în română. Se ceartă câteodată. Dar se susțin mereu. Sunt cei mai buni prieteni.
Între timp, statul român încă îi procesează dosarul de cetățenie. Undeva, în București, într-un birou fără rampă, într-o clădire fără lift vizibil, cu documente care nu pot fi trimise prin mail, cu examen care nu se poate da la calculator, cu o șină care-i musai să fie românească. Pentru că „legea nu prevede” altceva.
Ştiri video recomandate
