Când Raul Castro, fratele defunctului dictator Fidel Castro, a demisionat în 2021 din funcția de prim-secretar al Partidului Comunist din Cuba, cea mai înaltă poziție de putere de pe insula caraibiană, momentul a marcat sfârșitul a aproape șase decenii de conducere Castro, scrie CNN.
Ștafeta a fost preluată de Miguel Diaz-Canel. Însă, pentru mulți cubanezi, Raul a continuat să exercite „puterea din umbră”, susținând că prezența și influența sa în politica țării rămân permanente.
În discursul de rămas-bun rostit la închiderea celui de-al VIII-lea Congres al Partidului Comunist din Cuba, în aprilie 2021, Castro și-a avertizat „colegii” că, atâta timp cât va trăi, va fi gata „să urce în șa” să apere Cuba socialistă.
În anii următori, Raul a continuat să participe, ocazional, la evenimente centrale dedicate celebrării victoriei revoluției cubaneze. A primit chiar și unii șefi de stat și lideri politici din țări aliate.
„Partidul este doar o fațadă. Diaz-Canel nu are nicio putere; puterea este la Raul și la armată, care, pe lângă tunuri, au și conturile bancare”, spune Sebastian Arcos, directorul Institutului de Cercetări Cubaneze de la Universitatea Internațională din Florida.
Înainte de a părăsi funcția de prim-secretar al partidului, Castro a spus că pleacă „cu satisfacția datoriei împlinite” și că are încredere în viitorul țării.
Astăzi, acel viitor este tot mai incert. După capturarea, în ianuarie, a fostului dictator venezuelean, Nicolas Maduro, Donald Trump, a oprit livrările de petrol venezuelean către Cuba. Trump a amenințat că va impune tarife și altor țări care vând petrol brut Cubei, provocând pe insulă cea mai gravă criză energetică din istoria sa recentă.
Pe 13 martie, Diaz-Canel a confirmat, într-o conferință de presă, că discuțiile purtate cu guvernul Statelor Unite pentru a găsi o soluție la embargoul impus insulei au fost conduse de Raul și de el însuși.
Însă, săptămâna aceasta a apărut informația că Departamentul Justiției din SUA lucrează pentru a obține punerea sub acuzare penală a lui Raul.
Deși amploarea anchetei nu este clară, procurorii federali au analizat o serie de posibile capete de acuzare, inclusiv unele legate de doborârea, în 1996, de către armata cubaneză, a două avioane aparținând organizației exilului cubano-american Brothers to the Rescue.
Raul, umbra lui Fidel
În timp ce Fidel era prezentat drept un lider carismatic, Raul era văzut ca mai disciplinat și mai discret.
Jurnalista și scriitoarea cubaneză Lissette Bustamante, exilată la Miami, povestește în cartea sa, „Raul Castro: În umbra lui Fidel”, că, în 1986, l-a întrebat pe acesta ce se va întâmpla când Fidel va muri. Raul a răspuns că în acea zi nimic nu va mai fi la fel și că totul va fi diferit.
Născut pe 3 iunie 1931, în Biran, în provincia Holguin, în estul Cubei, Raul este cel mai mic dintre cei șapte frați, printre care Fidel, cel care a condus victoria revoluției cubaneze de la 1 ianuarie 1959, eveniment care a marcat sfârșitul regimului dictatorial pro-american al lui Fulgencio Batista.
De tânăr, l-a urmat pe Fidel. Deși cei doi aveau personalități foarte diferite, îi uneau politica și ideea de a schimba din temelii Cuba, care în anii 1950 avea o economie în creștere, o legătură puternică cu SUA și clivaje sociale profunde.
Juana Castro, care a murit în exil la Miami, dezvăluie în cartea sa, „Fidel ș Raul, Frații Mei: Povestea Secretă”, relația apropiată dintre cei doi frați, care depășea legăturile de sânge.
„Vorbeau ore întregi, iar Raul, cel mai mic, asculta cu o atenție enormă, aproape fără să clipească, discuțiile politice pe care i le ținea Fidel”, a scris ea.
Cei doi au împărtășit unele dintre momentele-cheie de dinaintea victoriei revoluției: atacul asupra cazărmii Moncada — pentru care au făcut doi ani de închisoare — și exilul ulterior în Mexic. A urmat apoi expediția de pe iahtul Granma, căreia aveau să i se alăture Che Guevara și Camilo Cienfuegos.
În cele din urmă, în Sierra Maestra, Fidel i-a încredințat fratelui său comanda „celui de-Al Doilea Front Oriental”, o structură de gherilă al cărei rol a fost decisiv în răsturnarea lui Batista, care a părăsit țara pe 1 ianuarie 1959.
Trei săptămâni mai târziu, Fidel a anunțat public că Raul îi va fi succesor dacă el „ar trebui să moară în această luptă”, deoarece — după cum spunea — avea calitățile necesare pentru a-l înlocui.
În primii ani ai revoluției, l-a numit în mai multe funcții importante, printre care cea de ministru al Forțelor Armate Revoluționare, unde a ajuns la gradul de general de armată, cel mai înalt rang din organizația militară.
Arcos spune că Raul a fost subestimat toată viața pentru că s-a aflat în umbra lui Fidel, figura publică a regimului. „Era mai timid, mai puțin vizibil”. De fapt, el a fost principalul intermediar al relației cu Uniunea Sovietică.
Consolidarea puterii
Raul s-a consolidat ca personajul cu cea mai mare putere din Cuba după Fidel.
„Cuba a avut întotdeauna două capete: unul mai vizibil, Fidel; dar celălalt a fost acolo de la început”, spune Arcos, care consideră că acest duo a permis regimului să supraviețuiască inclusiv prăbușirii Uniunii Sovietice, în 1991, principalul său aliat economic.
El adaugă că, atunci când Fidel a fost nevoit să transfere puterea din motive de sănătate, în iulie 2006, tranziția a fost lină. „În general, într-un regim totalitar există întotdeauna ciocniri sau tensiuni interne. În Cuba, acest lucru nu s-a întâmplat”.
Pe 24 februarie 2008, Raul a fost ales președinte al țării de Adunarea Națională, după ce Fidel a renunțat la funcțiile de președinte al Consiliului de Stat și de „comandant-șef”. În 2011, Partidul Comunist din Cuba l-a confirmat în funcție.
Din această poziție, el a promovat unele reforme în interiorul Partidului Comunist, precum limitarea duratei mandatelor în funcțiile politice și de stat la două mandate consecutive de câte cinci ani, cu scopul de a încuraja schimbarea generațiilor la conducere, aflată până atunci sub controlul familiei Castro.
Măsurile au fost considerate istorice de unii, deși, pentru cei care cereau schimbări politice mai profunde, ele au fost insuficiente.
În timpul guvernării sale, au fost implementate și unele reforme economice care au deschis economia pentru sectorul privat într-un sistem puternic centralizat, printre care activitatea pe cont propriu, cunoscută prin termenul „cuentapropistas”, care le-a permis multor cubanezi să muncească independent.
Relații turbulente
În timp ce reformele incipiente din Cuba avansau, regimul cubanez și guvernul american au reluat relațiile diplomatice după o jumătate de secol de confruntare.
Pe 1 iulie 2015, președintele american de atunci, Barack Obama, a anunțat restabilirea relațiilor diplomatice dintre Havana și Washington și redeschiderea ambasadelor în ambele orașe.
Opt luni mai târziu, Obama a vizitat insula pentru a se întâlni cu Raul și pentru a oficializa o serie de acorduri care includeau reluarea zborurilor comerciale directe, croaziere între Statele Unite și insulă și o creștere treptată a schimburilor comerciale, printre altele.
În timpul acelei întâlniri, Castro a cerut ridicarea embargoului, în timp ce președintele american, care s-a întâlnit și cu reprezentanți ai disidenței cubaneze, a cerut eforturi pentru respectarea drepturilor omului și a libertății de exprimare.
Totuși, potrivit lui Arcos, acele acorduri s-au estompat în timp. „Pentru regim, deschiderea economiei, liberalizarea pieței și permiterea proprietății private ar însemna sinucidere. Pentru Raul Castro, asta este anatema”.
Ricardo Pascoe Pierce, care a fost ambasador al Mexicului în Cuba, are o altă interpretare: „Propunerea lui Raul era deschiderea economiei, dar menținerea controlului politic. Fidel a respins-o însă nu din motive ideologice, ci pentru că era furios că fratele său, și nu el, ar fi obținut un acord cu Statele Unite”.
Fidel, care nu s-a întâlnit cu președintele american atunci, nu împărtășea optimismul pe care vizita îl generase în rândul multor cubanezi.
„Nu avem nevoie ca imperiul să ne dea nimic”, a scris Fidel într-un editorial intitulat „Fratele Obama”, publicat în ziarul Granma, organul oficial al PCC, la câteva zile după întâlnirea lui Obama cu fratele său la Havana.
„Obama a crezut că, schimbând politica Statelor Unite față de Cuba, problema insulei va fi rezolvată, și s-a înșelat. Activitatea pe cont propriu a fost legalizată în 2010 și a progresat până în 2014, când a avut loc deschiderea față de Obama”, a spus Arcos.
Totuși, potrivit politologului cubanez Sebastian Arcos, începând din 2015, Raul a început să concentreze puterea economică în mâinile armatei, prin grupul GAESA.
În prezent, Grupul de Administrare a Afacerilor, GAESA, un conglomerat creat în 1995 și controlat de Raul și de armată, acoperă de la hoteluri, magazine și vânzări de produse până la vămi și porturi pe întreaga insulă.
Administrația Trump a intensificat anul acesta presiunea asupra Cubei prin impunerea de noi sancțiuni împotriva GAESA.
„Aceste sancțiuni fac parte din campania amplă a administrației Trump de a contracara amenințările la adresa securității naționale reprezentate de regimul comunist din Cuba și de a trage la răspundere acest regim și pe cei care îi oferă sprijin financiar și material”, a declarat secretarul de stat american, Marco Rubio, când a făcut anunțul.
Raul este un personaj-cheie în negocierile actuale dintre guvernul american și regimul cubanez.
Joi, regimul cubanez a transmis că este „dispus să asculte” oferta de ajutor umanitar de 100 de milioane de dolari făcută de SUA, deși a precizat că nu are detalii concrete despre propunerea Departamentului de Stat.
Fostul ambasador Pascoe consideră că Raul Castro ar putea accepta un acord similar celui încheiat cu Obama în 2016, dar spune că Trump și Rubio nu urmăresc doar o deschidere economică, ci și o schimbare a sistemului politic cubanez.
„Aceasta este marea problemă în acest moment”, conchide el.
Ştiri video recomandate
