Fotografa Angel Fux a petrecut o noapte pe un vârf de la granița dintre Italia și Elveția, legată cu frânghia de cort, pentru a surprinde ceva ce puțini oameni au văzut vreodată cu ochiul liber: cele două brațe ale Căii Lactee în aceeași noapte. A plecat acasă cu mai mult decât planificase.
Sunt lucruri pe care le planifici luni de zile și pentru care tot ajungi nepregătit.
Nu în sens practic. Echipamentul e gata, traseul e stabilit, setările camerei sunt memorate. Te-ai gândit la aproape tot ce ar putea merge prost și ai găsit un răspuns pentru majoritatea scenariilor. La ce nu te poți pregăti cu adevărat este ce simți când ajungi acolo. Greutatea singurătății când elicopterul pleacă. Frigul care se instalează în mâini înainte ca noaptea să fi început cu adevărat.
Așa își descrie Angel Fux, pasionată de astrofotografie, experiența din martie 2026, când a petrecut o noapte pe vârful Dent d'Hérens – un summit de aproape 4.200 de metri, la granița dintre Italia și Elveția, chiar în spatele celebrului Matterhorn.
Scopul: să fotografieze un fenomen care se produce o singură dată pe an și care durează doar câteva zile.
Ce este „dublul arc” al Căii Lactee
O dată pe an, în emisfera nordică, în jurul lunii martie, se deschide o fereastră de aproximativ cinci zile în care ambele brațe ale Căii Lactee pot fi observate deasupra orizontului în aceeași noapte. Nu simultan, ci pe măsură ce Pământul se rotește.
Mai întâi se ridică arcul de iarnă – o bandă mai discretă, mai puțin densă de stele. Apoi, din direcția opusă, urcă arcul de vară, aducând cu el nucleul galactic, acel râu dens și inconfundabil de lumină. Împreună, formează ceea ce se numește dublul arc al Căii Lactee.
Pentru a fotografia fenomenul, trebuie să se alinieze mai mulți factori în același timp: faza de lună nouă, unghiul celor două arce în raport cu locația, vremea, un orizont degajat la 360 de grade și, ideal, cât mai puțină poluare luminoasă. În unii ani, doar vremea rea șterge complet fereastra.
De ce tocmai acolo
Angel Fux nu era la prima încercare. Anul trecut fotografiase dublul arc de pe Gornergrat, la puțin peste 3.000 de metri, în Alpii elvețieni. Imaginea devenise una dintre cele mai importante din cariera ei din punct de vedere tehnic. Anul acesta, a vrut să meargă mai sus.
„Căutarea mea de ceruri întunecate s-a intensificat treptat de-a lungul anilor, într-un mod pe care nu l-am observat pe deplin decât recent”, scrie ea.
Timpul petrecut în Anzii peruani, sub unele dintre cele mai întunecate ceruri de pe Pământ, i-a schimbat modul în care vede noaptea: „Cerul acolo nu e doar mai întunecat, e mai greu, mai prezent, aproape fizic. Te uiți în sus și simți greutatea a ceea ce vezi. De când m-am întors, nu m-am oprit din a alerga după senzația asta.”
Dent d'Hérens oferă o perspectivă asupra Matterhornului pe care aproape nimeni nu o vede, pentru că singurii care ajung acolo sunt alpiniștii, și chiar pentru ei este o expediție serioasă. Fotografii nu merg acolo. Cu siguranță nu iarna. Cu siguranță nu noaptea.
Logistica: elicoptere, vânt și o zi liberă care a stricat tot
Nimic din toate acestea n-ar fi fost posibil fără ghidul montan Richard Lehner. Angel i-a descris proiectul încă din septembrie. El nu l-a respins. Au început să gândească logistica împreună.
Săptămâna ferestrei astronomice a fost una dintre cele mai vântoase pe care Elveția le avusese în ultimele luni. La Engelberg, o telecabină fusese avariată de forța vântului. La peste 4.000 de metri, acele viteze ale vântului ar fi fost pericol real, iar Richard a luat decizia corectă de a amâna plecarea.
Apoi, o altă problemă: 19 martie este sărbătoare legală în cantoanele catolice din Elveția, iar compania AirZermatt nu este autorizată să zboare în scopuri non-urgente în acea zi. Fereastra se comprima deja, iar acum una dintre singurele nopți viabile era blocată.
Richard a rezolvat cu un telefon către un pilot din partea italiană. Dent d'Hérens stă pe graniță, iar o echipă italiană de elicopter era autorizată să opereze acolo. AirZermatt i-a dus până la graniță, echipa italiană i-a preluat și i-a depus pe vârf. Dimineața, procesul invers.
Noaptea
Joi seara, au zburat.
Pe vârf erau trei: Richard, fiul său Arnaud și Angel. Temperatura prognozată era în jur de minus 18-19 grade Celsius. Gestionabil la altitudine, cu echipamentul potrivit. Ce nu anticipaseră era intensificarea vântului după ora 23, care a adus temperatura resimțită la minus 25-28 de grade.
„Vreau să spun clar că n-aș fi făcut asta fără Richard, iar prezența lui Arnaud a făcut întreaga experiență mai bogată. E ceva aparte în a împărți un astfel de mediu cu oameni care îl cunosc, care îl iubesc – schimbă calitatea nopții”, scrie Angel.
Sacul de dormit era cotat confortabil la minus 30 de grade, cu prag de supraviețuire la minus 50-60. Bocancii erau de alpinism, cu trei straturi, compatibili cu crampoane. Tot timpul cât era în afara cortului, Angel era legată cu frânghia, deoarece cornișele de zăpadă din jurul vârfului făceau orice mișcare fără asigurare genuinely periculoasă.
„Nimic din toate astea nu era teatru. Era minimul necesar pentru ca noaptea aceea să fie supraviețuibilă”, scrie ea.
Surpriza: trei arce, nu două
A fotografiat mai întâi arcul de iarnă, apoi arcul de vară. Și apoi, pe neașteptate, în revizuirea panoramei de iarnă, a observat ceva ce nu planificase: un arc oval slab, în direcția opusă soarelui.
Se numește Gegenschein – „contralumină” în germană – o strălucire difuză a cerului nocturn cauzată de retroîmprăștierea luminii solare de praful interplanetar. Este extrem de slab și rar surprins în fotografie. Era acolo, vizibil chiar în fișierele neprocesate.
Ceea ce plecase să facă drept un dublu arc devenise un triplu arc: Gegenschein, Calea Lactee de iarnă și Calea Lactee de vară, toate într-un singur cadru de cer deasupra Alpilor, cu Matterhornul dedesubt, văzut dintr-un unghi din care nu fusese practic niciodată fotografiat.
40 de ore de editare și un computer aruncat (aproape) pe geam
Procesarea a durat 40 de ore – de departe cel mai mult timp petrecut vreodată pe o singură imagine. Angel a lucrat cu fișiere FITS, un format folosit în astronomia științifică, care stochează datele brute de lumină cu o profunzime și un interval dinamic mult mai mari decât fișierele RAW standard.
„Dificultatea, și vreau să fiu sinceră în privința asta, este că în primele zece ore nu aveai ce să vezi. Nicio imagine vizibilă. Doar numere, histograme, scripturi de calibrare, linii de cod. Pentru cineva obișnuit să vadă la ce lucrează, asta a fost cu adevărat derutant”, scrie ea. „Recunosc că am vrut să-mi arunc computerul pe fereastră de mai multe ori.”
Imaginea finală este compusă din două panorame de 17 și, respectiv, 16 panouri, fiecare panou fiind o stivă de patru expuneri de 40 de secunde, suplimentate cu date H-alfa pentru detaliul nebuloaselor de emisie, plus 32 de cadre de peisaj fotografiate la amurgul nautic. Folderul total de lucru: aproximativ 300 de gigabiți.
De ce contează
Dincolo de performanța tehnică și fizică, Angel Fux ridică o problemă pe care o observă sistematic în munca ei: poluarea luminoasă crește de la an la an. Chiar și la 4.200 de metri, strălucirea din câmpia italiană, din direcția Milano, era clar vizibilă și crescuse față de anul precedent.
„Ceea ce a fost surprins aici s-ar putea să nu mai fie reproductibil – nu din această locație, nu la această calitate, nu în aceleași condiții", scrie ea. „Doar asta face ca imaginea să pară ceva ce merită protejat.”
Ştiri video recomandate
