Priviri larg deschise, piele cu imperfecțiuni, buze pline, machiaj vizibil. Portretele extrem de apropiate ale unora dintre cei mai importanți oameni din cercul președintelui Trump - Karoline Leavitt, Susie Wiles, JD Vance, Marco Rubio - au aprins internetul, după ce au apărut miercuri în Vanity Fair, alături de o amplă investigație despre Casa Albă care a făcut valuri.
Nu e greu de înțeles de ce. Imaginea necosmetizată a unora dintre cei mai puternici oameni din Statele Unite este tot mai rară. În cazul lui Leavitt, de pildă, purtătoarea de cuvânt a Casei Albe este văzută aproape mereu de la aceeași distanță „sigură” față de cameră și, implicit, față de publicul american.
Fotografiile au fost realizate de fotojurnalistul Christopher Anderson și însoțesc un material amplu, în două părți, semnat de jurnalistul Chris Whipple, potrivit CNN. Articolul se bazează pe un an întreg de interviuri extrem de directe cu Susie Wiles, șefa de cabinet a Casei Albe. Portretele surprinse de Anderson cu membrii-cheie ai celei de-a doua administrații Trump alternează între cadre formale, reținute, și imagini frontale, aproape inconfortabile. Într-o epocă dominată de strategii de PR și control strict al imaginii, apare firesc întrebarea: cum au ajuns aceste fotografii să fie publicate?
Pentru Anderson, însă, acest tip de abordare nu este nimic nou. De peste 20 de ani, el folosește fotografia pentru a arăta fațada și teatrul politicii americane, sub administrații diferite.
Și-a început cariera la agenția Magnum Photos ca fotograf de conflict, dar a atras atenția și în zona politicii interne la finalul anilor 2000. Atunci, portretele sale alb-negru, dure și claustrofobice, cu politicieni surprinși în plină campanie, cu imperfecțiuni vizibiel, au apărut în New York Times Magazine. Volumul „Stump”, publicat în 2014, a reluat aceste imagini într-un context mai neutru, prezentând figuri precum Mitt Romney, Barack Obama, Chris Christie, Joe Biden sau Condoleezza Rice, fără explicații jurnalistice și fără etichete politice. Anderson le-a numit, potrivit Magnum, „icoane cu raze X”, o încercare de a arăta ce se află sub suprafața politicii americane. Această idee a rămas un fir constant în cariera sa, indiferent dacă a lucrat în alb-negru sau color.
Stilul său dur, cu blitz puternic și fără menajamente, a fost rapid adoptat de editorii foto în anii 2010, pe măsură ce scena politică devenea tot mai dramatică. Publicații precum New York Times, New York Magazine sau TIME au apelat la portretele sale lipsite de protecție, la fel ca la lucrările altor fotografi din aceeași zonă: imaginile întunecate ale lui Mark Peterson cu Sarah Palin la microfon sau cu Hillary Clinton privind în gol, ori studiile intense realizate de Dina Litovsky la mitinguri politice. Acest stil nu a rămas limitat la campanii electorale, ci s-a extins spre modă, baluri mondene și chiar concursuri canine.
Anderson spune că își îndreaptă obiectivul în mod egal asupra tuturor, indiferent de partid. Privind retrospectiv, se poate spune că tratează ambele mari tabere politice cu aceeași luciditate, chiar dacă unele personaje ies mai afectate decât altele. Scopul său nu este să facă portrete intenționat nefavorabile, iar stilul poate varia chiar și în cadrul aceleiași ședințe foto. Portretele mai clasice cu Wiles și ceilalți membri ai echipei, publicate tot în Vanity Fair, au trecut aproape neobservate - așa cum se întâmplă, de obicei, cu lucrurile necontroversate. În plus, ca fotojurnalist, Anderson nu decide cum se prezintă subiecții, cine îi machiază sau dacă au apelat la proceduri cosmetice. Spre deosebire de un fotograf comercial, care ar netezi orice imperfecțiune, rolul său este să arate realitatea, nu să o ascundă.
Materialul Vanity Fair a devenit rapid subiect de discuție la Washington, de la afirmația lui Wiles că președintele are „personalitatea unui alcoolic” până la dezvăluirea că acesta ar fi susținut o schimbare de regim în Venezuela.
Atât interviul, cât și fotografiile par cu atât mai nepotrivite pentru o administrație care și-a exprimat deschis preferința pentru o presă prietenoasă și care a limitat accesul unor instituții media tradiționale la Casa Albă și Pentagon. Cu toate acestea, Trump și echipa sa continuă să interacționeze cu marile publicații, într-un balans constant între atacarea presei și dorința de validare, mai scrie CNN.
Trump a încercat și în trecut să influențeze modul în care este reprezentat vizual, criticând o copertă Time în care soarele îi străbătea părul subțire, dar și un portret realizat de un pictor pentru Capitoliul statului Colorado, despre care a spus că nu îi seamănă. O săptămână mai târziu, Time a publicat o a doua copertă, iar Trump a fost mulțumit. Însă astfel de intervenții creează un precedent periculos: o administrație care încearcă să controleze imaginile care o incomodează. Publicul nu ar trebui să vadă doar masca.
Ştiri video recomandate
