Europa se pregătește pentru un „superciclu” electoral, care ar putea schimba radical fața Uniunii Europene. Dacă blocul ajunge să fie condus de lideri de extremă dreapta, eurosceptici, încet, dar sigur, proiectul european se va eroda, fiind golit de conținut și, în cele din urmă, condamnat la irelevanță, potrivit experților citați de The Guardian.
La sfârșitul anului 1998, Tony Blair era premierul Marii Britanii, Lionel Jospin era prim-ministrul Franței, iar Gerhard Schröder tocmai ce fusese ales în funcția de cancelar al Germaniei. UE avea 15 state membre și partide pro-europene, de centru-stânga, erau la putere, fie singure, fie în coaliții, în toate aceste țări, cu două excepții.
Creșterea economică rapidă ridica nivelul de trai. Procesul de extindere către est era în plină desfășurare. La Washington, Bill Clinton promova doctrina centristă a „celei de-a treia căi”, prezentată drept o cale de mijloc între capitalismul de piață liberă și socialismul tradițional. Uniunea Europeană avea sentimentul că istoria este de partea ei.
La aproape trei decenii distanță, politica de pe continent pare din nou să se încline într-o singură direcție. De această dată însă, avântul aparține extremei drepte naționaliste, iar rezultatul ar putea fi o demantelare semnificativă a consensului european postbelic pe care s-a construit UE.
Un „superciclu” electoral
Începând de la finalul acestei luni și până la dfârșitul anului viitor, Uniunea Europeană va traversa o succesiune electorală extraordinară.
Alegătorii din patru dintre cele mai mari cinci state membre ale UE, în funcție de populație și economie, sunt chemați la urne. În plus, sunt programate alegeri parlamentare în Estonia, Finlanda, Grecia și Slovacia, precum și alegeri regionale în Germania.
Spania dă startul acestui „superciclu” electoral cu alegeri anticipate la data de 29 noiembrie. The Guardian scrie că cel mai probabil coaliția socialistă condusă de premierul Pedro Sanchez va pierde alegerile în fața partidelor de dreapta, respectiv Partidul Popular (PP), conservator, și formațiunea de extremă dreapta Vox, care guvernează deja împreună în unele regiuni spaniole.
Urmează apoi alegeri prezidențiale și parlamentare în Franța, în primăvară. La prezidențiale, francezii ar putea alege între doi candidați extremiști. Favorita clară în cursa prezidențială este Marine Le Pen, reprezentanta partidului de extremă dreapta Adunarea Națională (RN), aflată cu mult înaintea radicalului de extremă stânga Jean-Luc Mélenchon și a unei opoziții tradiționale profund divizate.
În Polonia, coaliția liberală condusă de premierul Donald Tusk pare să aibă zilele numărate. La alegerile de anul viitor, partidele naționaliste, care cumulează aproape jumătate din voturile la nivel național, ar putea înlătura-o de la putere.
În Italia, Giorgia Meloni, al cărei partid, Frații Italiei, are rădăcini în extrema dreaptă, speră să obțină un al doilea mandat la alegerile programate până la sfârșitul anului 2027. Între timp, ea se confruntă cu presiuni din partea formațiunii nou-înființate Viitorul Național, aflată și mai la dreapta.
În mod paradoxal, acest val naționalist are loc în timp ce există o susținere publică puternică pentru Uniunea Europeană. Șocați de haosul provocat de Brexit și în căutarea unor garanții de siguranță într-o lume tot mai îngrijorătoare, un procent record de 74% dintre europeni afirmă că țara lor beneficiază de pe urma apartenenței la UE iar foarte puține partide eurosceptice mai susțin în prezent ieșirea propriu-zisă din Uniune.
Totuși, euroscepticii și naționaliștii continuă să considere UE drept un proiect impus care subminează suveranitatea națională și scopul lor este să o transforme într-un soi de asociație de state-națiuni suverane.
Politoloaga italiană Natalie Tocci a explicat că următorul „superciclu” electoral ar putea „schimba radical fața Europei”, declanșând nu doar „o erodare lentă a proiectului european, ci o golire a acestuia de conținut, dacă nu chiar o implozie propriu-zisă”.
În cuvintele politologului italian Natalie Tocci, acest lucru înseamnă că următorul superciclu electoral ar putea „schimba radical fața Europei”, declanșând nu doar „o erodare lentă a proiectului european, ci o golire a acestuia de conținut, dacă nu chiar o implozie propriu-zisă”.
Toate alegerile diferă și specificitățile fiecărui stat în parte au o importanță majoră. Dar analiștii sunt de acord că forțele care acționează în toate aceste țări sunt conectate: creșterea economică lentă, îmbătrânirea populației, finanțele publice tot mai tensionate și creșterea accelerată a costului vieții au erodat sprijinul pentru partidele tradiționale de centru-stânga și centru-dreapta din Europa.
Valul de proteste conduse de tineri care cuprinde continentul este doar cel mai vizibil semn al nemulțumirii profunde a alegătorilor.
În același timp, partidele naționaliste au devenit tot mai pricepute în a inventa și exploata o listă permanent schimbătoare de presupuse amenințări și crize, de la migrație și vaccinuri până la tranziția verde, sprijinul pentru Ucraina, globalizare, elitele internaționale și instituțiile supranaționale.
Aceste narațiuni sunt amplificate de dezinformarea rusă și de susținerea fățișă a partidelor „patriotice” de către administrația Trump de la Casa Albă. Drept urmare, scena politică s-a fragmentat și polarizat: aproape unul din patru alegători susține în prezent partide de extremă dreapta, o pondere de aproape cinci ori mai mare decât cea înregistrată la mijlocul anilor 1990.
Ascensiunea dreptei nu a fost lineară: în ultimul an, de exemplu, deși partidul de extremă dreapta Alternativa pentru Germania (AfD) a obținut o victorie istorică la alegerile regionale din estul Germaniei, în Țările de Jos Partidul Libertății al lui Geert Wilders a pierdut aproape o treime din mandate, Fidesz, partidul lui Viktor Orbán, a suferit o înfrângere categorică în Ungaria, iar Democrații Suedezi, de extremă dreapta, au pierdut sprijin electoral pentru prima dată în 16 ani.
Tendința generală de creștere pare însă evidentă.
Politologii susțin că aceasta este alimentată în primul rând de normalizarea și integrarea ideilor extremei drepte în discursul politic tradițional, în special în ceea ce privește imigrația.
Partidele de centru-dreapta renunță treptat „cordoanele sanitare” care interziceau odinioară cooperarea cu dreapta radicală. La nivel european, Partidul Popular European (PPE), principala familie politică de centru-dreapta, a apelat tot mai des la grupurile situate mai la dreapta pentru a anula anumite prevederi ale Pactului verde european și pentru a înăspri regulile privind migrația.
Consiliul European ar putea fi condus doar de lideri de dreapta
Pentru UE, cel mai mare impact al acestui superciclu electoral s-ar putea resimți în Consiliul European, format din liderii naționali, unde în prezent se mai află doar trei șefi de guvern de centru-stânga din totalul de 27.
Dacă lideri eurosceptici din Franța, Spania și Polonia li se vor alătura, până la sfârșitul anului 2027, celor din Cehia, Italia, România, Slovacia și Slovenia, aceștia nu vor avea suficiente voturi pentru a rescrie legislația UE, dar vor constitui o minoritate de blocaj redutabilă.
Negocierile privind bugetul UE, extinderea Uniunii, ajutorul acordat Ucrainei și aprofundarea integrării în domenii esențiale precum apărarea, energia, finanțele și tehnologia s-ar putea bloca, avertizează analiștii.
Siguranța oferită de numărul mare de aliați, observă Tocci, ar putea schimba comportamentul actualilor lideri în cadrul Consiliului.
Reținerea relativă a Giorgiei Meloni a fost determinată, în parte, de izolarea sa în raport cu colegii din zona politică tradițională, precum Donald Tusk, Pedro Sánchez și Emmanuel Macron, dar și de dependența Romei de cele 200 de miliarde de euro din fondurile europene pentru redresare.
Dacă, în schimb, Meloni s-ar afla la aceeași masă cu lideri precum Marine Le Pen, Jarosław Kaczyński, șeful partidului polonez de extremă dreapta Lege și Justiție (PiS), și un guvern spaniol susținut de Vox, în timp ce Roberto Vannacci, reprezentantul radical al partidului Viitorul Național, ar pune presiune asupra sa din interiorul țării, iar fondurile europene s-ar epuiza, ar putea avea mai puține motive să susțină politicile proeuropene.
Bătălia decisivă se va da în Franța
Analiștii sunt însă de acord că bătălia decisivă se va da în Franța. Programul electoral al lui Le Pen o plasează pe o traiectorie de coliziune cu Bruxelles-ul: ea vrea să taie cu 11 miliarde de euro contribuția Franței la bugetul UE, să modifice Constituția pentru a proclama supremația legislației franceze asupra celei europene și să încalce mai multe reguli ale pieței unice.
Franța „exercită o influență foarte importantă asupra UE”, a declarat Mujtaba Rahman, de la firma de consultanță Eurasia Group. Spre deosebire de Orbán, a spus acesta, o președintă Le Pen ar avea „o capacitate de influență mult mai mare pentru a pune în aplicare strategia extremei drepte de subminare a arhitecturii supranaționale a UE, bazate pe respectarea legii”.
Până acum, Bruxelles-ul a reușit să îi țină relativ în linie pe lideri destabilizatori precum Viktor Orban tocmai pentru că nu erau niciodată mai mulți de doi sau trei la masa discuțiilor.
Însă, un bloc coeziv de eurosceptici lăsa UE în imposibilitatea de a impune respectarea standardelor privind statul de drept, de a aprofunda integrarea politicilor economice și de securitate sau, pur și simplu, de a ajunge la un acord în aproape orice chestiune. Prima victimă ar fi, cel mai probabil, Ucraina, în condițiile în care Le Pen vrea să blocheze acordarea ajutoarelor suplimentare.
ar conduce o coaliție de blocaj împotriva acordării unui ajutor suplimentar.
La trei decenii distanță de 1998, viitoarele alegeri din Europa s-ar putea transforma în „teste esențiale pentru reziliența UE”, a concluzionat Stefan Lehne, de la grupul de reflecție Carnegie Europe. Amenințarea la adresa Uniunii ar putea să nu fie imediată sau existențială, a spus acesta, însă riscurile pe termen mediu sunt semnificative.
„Un rol mai important al dreptei radicale este puțin probabil să ducă la destrămarea UE în forma sa actuală”, a declarat Lehne, dar ar putea „împiedica Uniunea să devină ceea ce trebuie să fie pentru a face față provocărilor viitorului”.
Iar eșecul prelungit de a acționa colectiv acolo și atunci când este necesar ar duce, treptat, dar inevitabil, la o „pierdere a relevanței”.