Imaginează-ți că sari dintr-un avion și nu simți nimic. Nici adrenalină, nici bătăi accelerate ale inimii.
Aceasta este realitatea pentru Jordy Cernik, un britanic căruia i-au fost îndepărtate glandele suprarenale pentru a reduce anxietatea cauzată de sindromul Cushing – o boală rară care apare atunci când glandele suprarenale produc prea mult cortizol, un hormon al stresului, scrie BBC.
Tratamentul a funcționat prea bine. Jordy a încetat să se mai simtă anxios – dar ceva nu era în regulă. În 2012, într-o vizită la Disneyland, a urcat într-un rollercoaster și a realizat că nu simte frică. Ulterior a făcut parașutism, s-a dat pe tiroliană de pe Tyne Bridge din Newcastle și a coborât în rapel de pe Shard în Londra – toate fără să simtă măcar o bătaie de inimă accelerată.
Experiența lui Cernik este rară, dar nu unică. Ea le-ar putea suna cunoscută celor care trăiesc cu boala Urbach-Wiethe (numită și lipoidoză cutanată), o afecțiune genetică atât de rară încât doar aproximativ 400 de persoane au fost diagnosticate vreodată cu ea.
Un pacient celebru cu Urbach-Wiethe, cunoscut sub inițialele SM, a fost studiat științific la Universitatea din Iowa, SUA, încă din anii ’80. În anii 2000, Justin Feinstein era doctorand și s-a alăturat echipei, încercând să găsească modalități de a o speria pe SM.
„I-am arătat fiecare film de groază pe care l-am găsit”, spune Feinstein, acum neuropsiholog clinic la Float Research Collective, care promovează terapia de stimulare redusă prin plutire (REST) pentru durere, stres, anxietate și condiții asociate.
Dar nici Blair Witch Project, nici Arachnophobia, nici The Shining, nici Silence of the Lambs nu au provocat vreo teamă. Nici măcar o vizită la Waverley Hills Sanatorium, o casă bântuită faimoasă, nu a avut efect.
„Am expus-o la amenințări reale, cum ar fi șerpi și păianjeni. Dar nu doar că nu arăta nicio frică, ci era atrasă să se apropie de ei”, spune Feinstein. „Avea o curiozitate copleșitoare să atingă și să interacționeze cu creaturile”.
Ce este boala Urbach-Wiethe
Această afecțiune este cauzată de o singură mutație în gena ECM1, aflată pe cromozomul 1. ECM1 este una dintre proteinele esențiale pentru menținerea matricei extracelulare (ECM), rețeaua care susține celulele și țesuturile. Când ECM1 este afectată, calciul și colagenul se acumulează, ducând la moarte celulară. O parte a creierului deosebit de vulnerabilă este amigdala, regiune în formă de migdală asociată de mult timp cu procesarea fricii.
În cazul lui SM, pierderea amigdalei din cauza bolii a dus la dispariția fricii.
„Remarcabil este că afectează specific frica – capacitatea ei de a procesa alte emoții, precum bucuria, furia sau tristețea, a rămas intactă”, explică Feinstein.
Tipuri diferite de frică
Totuși, povestea este mai complicată. Amigdala joacă un rol mai important în anumite tipuri de frică decât în altele. Spre exemplu, ea este crucială pentru condiționarea fricii. Experimente pe rozătoare arată că animalele care primesc un șoc electric imediat după un zgomot învață să înghețe la auzul acelui zgomot.
SM știe să nu atingă o tigaie încinsă, dar nu poate fi condiționată să simtă frică – adică nu dezvoltă tahicardie sau adrenalină în fața unui stimul asociat cu durerea. De asemenea, ea nu recunoaște expresiile faciale de frică la alții, dar identifică bucuria sau tristețea.
SM este extrem de sociabilă, dar are dificultăți în a evita situații periculoase, fiind amenințată de mai multe ori cu arme.
„Tinde să se apropie de persoane de care ar trebui să se ferească și s-a pus de multe ori în pericol”, spune Feinstein.
Un studiu a arătat că preferă ca oamenii să se afle mult mai aproape de spațiul ei personal decât ceilalți participanți.
„Ea ajunge aproape nas în nas cu experimentatori necunoscuți – lucru pe care persoanele sănătoase nu l-ar face niciodată”, explică Alexander Shackman, profesor de psihologie la Universitatea din Maryland.
Rezultatul sugerează că amigdala ajută la organizarea modului în care reacționăm social.
Frică externă vs. frică internă
Totuși, există frici independente de amigdală. Într-un experiment, SM a inhalat dioxid de carbon, ceea ce declanșează senzația de sufocare. Cercetătorii se așteptau să rămână impasibilă, dar spre surpriza lor, a intrat în panică.
„În cazul ei, a fost cel mai intens atac de panică din viața de adult”, spune Feinstein.
Studiile arată că există două circuite ale fricii: unul pentru amenințări externe, coordonat de amigdala care activează răspunsul „luptă sau fugi”, și altul pentru amenințări interne (cum ar fi creșterea CO₂), unde răspunsul este declanșat de trunchiul cerebral.
Astfel, amigdala nu este esențială pentru toate formele de frică, ci în special pentru cele generate de pericole externe.
Importanța evolutivă a fricii
Povestea lui SM arată de ce frica a evoluat ca mecanism de supraviețuire. Toate vertebratele – mamifere, păsări, reptile, amfibieni și pești – au amigdală, ceea ce le ajută să evite pericolele.
„Dacă amigdala este distrusă și animalul e eliberat în sălbăticie, de obicei moare în câteva ore sau zile”, spune Feinstein.
Totuși, SM a trăit peste jumătate de secol fără amigdala ei, deși a trecut prin situații riscante.
„Cazul ei ridică o întrebare importantă: poate că frica nu mai este necesară în viața modernă”, spune Feinstein. „Poate produce mai mult rău decât bine, mai ales în societățile occidentale unde nevoile de bază sunt acoperite, dar vedem niveluri uriașe de stres și tulburări de anxietate”.
Ştiri video recomandate
