În 1972, speologul și geologul francez Michel Siffre a intrat într-o peșteră din Texas pentru un experiment care avea să devină unul dintre cele mai neobișnuite studii despre percepția timpului și ceasul biologic uman. A rămas acolo 205 zile, fără ceas, fără calendar și fără acces la lumina naturală. Nu avea cum să vadă răsăritul sau apusul și niciun reper care să-i spună dacă afară era dimineață, după-amiază sau miezul nopții.
Scopul nu era să demonstreze cât de mult poate rezista un om în subteran. Siffre voia să afle ceva mult mai profund: ce se întâmplă cu ritmul biologic al corpului atunci când toate indiciile externe care organizează ziua dispar?
Rezultatele au fost surprinzătoare. În anumite perioade, organismul său a ajuns să funcționeze pe cicluri care se apropiau de 48 de ore. Siffre putea rămâne treaz aproximativ 36 de ore, apoi dormea în jur de 12 ore. Și, poate cel mai interesant, el nu percepea neapărat aceste perioade ca fiind neobișnuit de lungi, potrivit Times of India.
› Vezi galeria foto ‹
Primul experiment: 63 de zile sub pământ
Povestea începuse cu zece ani mai devreme.
În 1962, Siffre avea doar 23 de ani și era interesat de geologie și speologie. Cu un an înainte descoperise un ghețar subteran rar într-o cavernă din Alpii Maritimi, iar inițial intenționa să petreacă acolo aproximativ două săptămâni pentru a-l studia.
Planul s-a schimbat însă rapid. Siffre a decis să rămână în peșteră aproximativ două luni și să transforme expediția într-un experiment asupra propriului organism. A coborât singur, fără ceas și fără calendar, iar echipa de la suprafață a evitat să-i ofere informații despre ora sau data exactă.
El mânca, dormea, lucra și se odihnea atunci când îi spuneau propriile senzații că este momentul să o facă.
Experimentul a durat 63 de zile. Când a fost anunțat că experimentul se încheiase, Siffre credea că era în jurul datei de 20 august. În realitate, era deja 14 septembrie. Pierduse aproape o lună din percepția sa asupra timpului.
Mai important, cercetătorii au observat că ritmul său de somn și veghe nu dispăruse. În absența ciclului zi-noapte, corpul continua să urmeze propriul ritm, care în cazul lui Siffre era de aproximativ 24 de ore și jumătate.
Experiența avea să contribuie la dezvoltarea unui domeniu care avea să fie cunoscut drept cronobiologie, studiul ritmurilor biologice.
De ce a coborât din nou în peșteră
Prima experiență i-a ridicat lui Siffre o întrebare și mai interesantă. Dacă un om este complet separat de lumina zilei și de ceas, cât de mult se poate îndepărta ceasul biologic de ciclul obișnuit de 24 de ore?
În experimentele ulterioare realizate cu alte persoane, cercetătorii observaseră deja apariția unor cicluri neobișnuit de lungi. Unele persoane ajungeau să rămână treze aproximativ 36 de ore și apoi să doarmă între 12 și 14 ore.
Siffre voia să vadă dacă putea reproduce acest tip de ritm asupra propriei persoane.
Așa a ajuns, în 1972, în Midnight Cave, o peșteră aflată în apropiere de Del Rio, Texas. De această dată, experimentul urma să fie mult mai lung.
205 zile fără zi și noapte
Siffre a intrat în peșteră și a rămas acolo timp de 205 zile.
Principiul de bază era simplu: eliminarea reperelor externe care ne spun în mod normal cât timp a trecut.
Nu avea acces la lumina soarelui. Nu avea ceas și nu știa ora. Nu exista un răsărit care să-i marcheze începutul zilei și niciun apus care să-i spună că se apropie noaptea.
În schimb, își organiza existența în funcție de propriul organism.
Dormea când îi era somn, mânca atunci când îi era foame și își desfășura activitățile fără să știe dacă afară era zi sau noapte.
Echipamentul era însă mult mai sofisticat decât în 1962. Cercetătorii urmăreau activitatea fiziologică a lui Siffre, inclusiv semnale asociate inimii, creierului și mușchilor.
Pentru cercetători, peștera devenise practic un laborator.
Corpul a început să-și creeze propriul „calendar”
Una dintre cele mai interesante descoperiri a fost că lipsa luminii naturale nu însemna că organismul lui Siffre înceta să aibă un ritm. Din contră.
Corpul continua să alterneze între perioade de activitate și somn, însă ritmul nu mai era legat strict de cele 24 de ore ale unei zile terestre.
În două perioade ale experimentului din Texas, Siffre a ajuns la un ciclu în care era treaz aproximativ 36 de ore, urmate de aproximativ 12 ore de somn. În total, ciclul se apropia astfel de 48 de ore.
Pentru el, o perioadă de veghe de 36 de ore nu părea obligatoriu extraordinar de lungă. Uneori putea dormi doar două ore, alteori până la 18 ore, fără să aibă o percepție clară asupra diferenței.
Abia după experiment, analizând jurnalul și datele înregistrate, cercetătorii puteau reconstrui ceea ce se întâmplase.
Aici se afla una dintre cele mai importante lecții ale experimentului: timpul măsurat de un ceas și timpul perceput de creier nu sunt întotdeauna același lucru.
Ce se întâmplă când dispare lumina?
În viața obișnuită, creierul primește permanent indicii despre trecerea timpului.
Lumina dimineții spune că începe o nouă zi. Lumina puternică din timpul zilei menține organismul sincronizat cu mediul. Apusul și întunericul pregătesc corpul pentru somn.
Într-o peșteră, aceste semnale dispar aproape complet.
Pentru Siffre, mediul arăta aproape la fel indiferent de momentul zilei. Nu exista un cer care să-și schimbe culoarea, nu exista soare și nu exista diferența vizuală dintre dimineață și seară.
În aceste condiții, somnul și perioadele de activitate deveneau principalele repere.
Siffre a observat ulterior că și memoria poate fi afectată într-un asemenea mediu. Fără suficiente schimbări în jurul său, zilele deveneau greu de diferențiat, iar evenimentele se puteau amesteca.
De ce era important experimentul pentru NASA și armată
Experimentul lui Siffre nu a fost doar o curiozitate a unui speolog.
În perioada Războiului Rece, înțelegerea ritmurilor de somn și a comportamentului uman în absența ciclului obișnuit zi-noapte devenise importantă pentru mai multe domenii.
Astronauții puteau petrece perioade lungi în spațiu, departe de condițiile naturale de pe Pământ. Marinarii din submarinele nucleare puteau lucra în medii în care lumina naturală nu era disponibilă.
NASA a analizat rezultatele experimentului lui Siffre din 1962 și a contribuit la finanțarea analizei matematice a datelor. În Franța, cercetările au atras și interesul militar, deoarece exista întrebarea dacă perioadele de veghe puteau fi prelungite fără ca performanța umană să se prăbușească.
Cercetările ulterioare au analizat inclusiv fazele somnului, precum somnul REM și somnul cu unde lente.
Siffre a relatat că perioadele mai lungi de activitate puteau fi asociate cu mai mult somn REM ulterior și cu anumite modificări ale performanței în perioada următoare de veghe.
Un experiment care astăzi ar fi privit foarte diferit
Experimentele lui Siffre sunt fascinante și tocmai pentru că arată cât de diferite erau standardele cercetării pe oameni în anii 1960 și 1970.
Izolarea prelungită, lipsa luminii naturale și incertitudinea privind starea unui participant puteau genera riscuri serioase.
Într-un alt experiment din 1964, un participant a dormit aproximativ 33 de ore. Cercetătorii au ajuns să se îngrijoreze atât de mult încât Siffre a coborât pentru a verifica dacă acesta era în viață. După aproximativ 34 de ore, l-au auzit sforăind.
Astăzi, un experiment uman cu asemenea nivel de risc și izolare ar trebui să treacă prin standarde etice și medicale mult mai stricte.
