Reflectarea unei mici părți din lumina solară nu este prezentată ca o soluție miraculoasă pentru criza climatică, ci ca o posibilă măsură de siguranță, într-un moment în care încălzirea globală accelerează mai rapid decât capacitatea noastră de a o opri. Oamenii de știință susțin că doar cercetarea transparentă și strict reglementată poate arăta dacă o astfel de metodă este viabilă sau prea riscantă, scrie The Guardian, într-un articol semnat de Dakota Gruener și Daniele Visioni.
Contextul este unul tot mai apăsător. Anul 2024 a fost primul an complet în care temperatura medie globală a depășit cu peste 1,5°C nivelurile din secolul al XIX-lea, prag considerat critic de comunitatea științifică. Emisiile continuă să crească, iar utilizarea combustibililor fosili este așteptată să atingă un nou maxim în 2025.
Tehnologiile de eliminare permanentă a carbonului, invocate adesea drept soluție, elimină anual doar zeci de mii de tone de CO₂ – aproape nimic în raport cu cele 5 – 10 miliarde de tone necesare. Reducerea emisiilor rămâne esențială, la fel și extinderea captării carbonului, însă autorii avertizează că este posibil ca acestea să nu fie suficiente.
În acest context, apare tot mai des întrebarea dacă există ceva ce putem face pentru a reduce efectele cele mai grave ale încălzirii globale, chiar dacă nu reușim să oprim rapid emisiile.
Ideea de a reflecta o mică parte din lumina solară care ajunge pe Pământ nu este nouă. Încă din 1965, consilierii științifici ai președintelui american Lyndon B. Johnson au propus această abordare drept singura modalitate cunoscută atunci de a răci planeta.
În mod natural, Pământul reflectă aproximativ 30% din lumina solară incidentă. O creștere foarte mică a acestei proporții – de exemplu până la 31% – ar putea întări „scutul” natural al planetei împotriva căldurii.
Un exemplu real a venit în 1991, când erupția vulcanului Pinatubo a aruncat aproximativ 15 milioane de tone de dioxid de sulf în stratosferă, ceea ce a dus la o scădere temporară a temperaturii globale cu aproximativ 0,5°C.
Acest episod a devenit un experiment natural și a stat la baza ideii de injectare de aerosoli în stratosferă (SAI). Modelele climatice sugerează că o astfel de intervenție ar putea compensa aproximativ 1°C de încălzire cu circa 12 milioane de tone de SO₂ pe an – mult mai puțin decât emisiile industriale actuale, dar cu un efect de răcire mult mai puternic.
Autorii materialului din The Guardian insistă însă că această metodă nu trebuie confundată cu o alternativă la reducerea emisiilor. O oprire bruscă a unei astfel de intervenții ar duce la o încălzire rapidă de revenire, iar intervențiile prost concepute ar putea modifica tiparele de precipitații în moduri catastrofale. Tocmai de aceea, spun ei, miza nu este implementarea, ci cercetarea.
„Unii susțin că riscurile de utilizare greșită înseamnă că nici măcar nu ar trebui studiată. Noi nu suntem de acord. O cercetare atentă și deschisă poate clarifica dacă o abordare bine guvernată ar putea reduce daunele, în special pentru cei mai vulnerabili. De asemenea, poate scoate la iveală riscuri și scenarii de eșec din timp, făcând mai puțin probabil ca propuneri iresponsabile să câștige tracțiune. În acest sens, cercetarea acționează ca o barieră de protecție – nu ca o pantă alunecoasă”, scriu cercetătorii în materialul citat.
Pentru a evalua siguranța unei astfel de tehnologii, aceștia propun un model inspirat din medicina modernă: testarea în faze, similar studiilor clinice.
În prezent, cercetarea se află într-o fază „preclinică”, bazată pe experimente de laborator și simulări computerizate. Acestea sunt utile, dar insuficiente pentru a înțelege complet cum se formează aerosolii, cum evoluează și cum se dispersează în stratosferă.
O primă fază experimentală ar presupune eliberarea unei cantități extrem de mici de dioxid de sulf – aproximativ 10 tone – la altitudini mari, urmată de monitorizare atentă cu ajutorul avioanelor, senzorilor de la sol și sateliților. Cantitatea ar fi prea mică pentru a avea un impact climatic, dar suficientă pentru a reduce incertitudinile științifice majore.
Etapele următoare ar putea implica experimente ceva mai ample, dar în continuare mult sub nivelul unei erupții vulcanice minore. Abia după analizarea transparentă a datelor de către comunitatea științifică globală s-ar putea pune problema unei faze avansate, care ar presupune o răcire deliberată, lentă și reversibilă, sub supraveghere strictă.
Autorii subliniază că este posibil ca omenirea să nu aibă niciodată nevoie de reflectarea luminii solare. Dar dacă va avea, singura cale responsabilă este să existe dovezi reale, obținute înainte ca o criză majoră să forțeze decizii pripite. Asta înseamnă reguli clare, mecanisme de control și cercetare deschisă, nu soluții improvizate.
În acest sens, ei menționează programul Agenției pentru Cercetare Avansată și Invenție din Marea Britanie (Aria) drept un prim pas important.
În laboratorul condus de Daniele Visioni, profesor asistent de științe ale Pământului și atmosferei la Cornell University, un proiect finanțat de Aria încearcă să stabilească dimensiunea minimă a unui experiment în aer liber care ar putea reduce semnificativ incertitudinile. În paralel, organizația Reflective, condusă de Dakota Gruener, susține coordonarea, transparența și responsabilitatea publică în acest domeniu.
Ştiri video recomandate
