Unelte de piatră sofisticate, descoperite în apropierea Tel Avivului, arată că primii oameni erau mult mai inteligenți și mai organizați decât se credea până acum, scrie Earth.com. Aceștia își alegeau cu grijă locurile de vânătoare și materialele pentru unelte, adaptându-se la schimbările din natură.
Arheologia seamănă uneori cu o muncă de detectiv, dar pe o scară de timp uriașă. Fiecare bucată de piatră sau os descoperită ne ajută să înțelegem cum trăiau primii oameni: cum vânau, cum lucrau împreună și cum își alegeau locurile unde să trăiască.
Descoperiri recente din două locuri aflate la nord-est de Tel Aviv – Jaljulia și Peștera Qesem – adaugă un nou capitol interesant în această poveste, scrie Earth.com.
Acum aproximativ 400.000 de ani, vânătorii din zonă nu doar că au început să urmărească un alt tip de pradă, dar și-au și schimbat uneltele și, probabil, chiar modul în care vedeau lumea din jur.
În centrul acestor descoperiri este o unealtă specială din piatră, numită răzuitor Quina ("Quina scraper").
O schimbare dramatică de dietă
Timp de aproape un milion de ani, vânatul mare a dominat meniul primilor oameni din aceste zone – în special elefanții care cutreierau câmpiile ce se întind din Africa până în Eurasia.
Când acești giganți au început să dispară, grupurile de vânători au fost nevoite să se adapteze.
Cerbii lopătari, mai rapizi și mai mici, ofereau mult mai puțină carne per pradă, așa că vânătorii au fost nevoiți să proceseze un număr mult mai mare de carcase pentru a echivala aportul caloric oferit anterior de un singur elefant. Această schimbare a impus o regândire a strategiilor de vânătoare și a echipamentului utilizat.
Cerbii lopătari prosperau în pădurile mixte ale regiunilor muntoase din regiunea istorică Samaria. Oasele lor abundă în straturile arheologice din Jaljulia și Peștera Qesem, indicând schimbarea alimentară ce reflectă o transformare mai amplă a mediului în Paleoliticul inferior târziu.
Invenție pentru o vânătoare eficientă
Aici intră în scenă răzuitorul Quina. Spre deosebire de răzuitoarele anterioare, mai rudimentare, aceasta prezintă o margine de lucru în trepte, asemănătoare unor solzi, precum și o muchie ascuțită.
Urmele microscopice de uzură arată mișcări repetitive, ideale pentru îndepărtarea atentă a pielii și a tendoanelor. Designul uneltei permitea economisirea timpului la vânătoare, reducând astfel expunerea la prădători rivali, care puteau fura prețioasa captură.
Experimente moderne cu replici ale acestor unelte confirmă că răzuitorul Quina este extrem de eficient în obținerea unor fâșii lungi și curate de piele – perfecte pentru legarea adăposturilor, împachetarea cărnii sau chiar confecționarea hainelor timpurii.
O singură racletă putea fi reascuțită de mai multe ori, ceea ce o făcea ideală pentru incursiuni de durată.
Silex din dealurile sacre
Cea mai neașteptată descoperire nu ține de forma uneltei, ci de materialul din care a fost confecționată. Răzuitoarele Quina din ambele situri au fost realizate din silex adus de la circa 20 de kilometri distanță, din pantele vestice ale Munților Samariei, în ciuda prezenței unor depozite de silex mai apropiate.
Aceeași regiune muntoasă era un loc de fătare pentru femelele de cerb lopătar. Drept urmare, se poate concluziona că vânătorii asociau această resursă esențială – silexul – cu peisajul ce le oferea nouă sursă principală de hrană.
Autorii principali ai studiului publicat în jurnalul Archaeologies – Vlad Litov și profesorul Ran Barkai de la Universitatea din Tel Aviv – explică semnificația acestei asocieri. „În acest studiu, am încercat să înțeleg de ce uneltele de piatră s-au schimbat în preistorie, concentrându-ne pe transformarea tehnologică a răzuitoarelor în Paleoliticul inferior, acum circa 400.000 de ani”, a precizat Litov.
„Am descoperit o schimbare dramatică în dieta umană în această activitate, probabil determinată de modificarea faunei disponibile: vânatul mare, în special elefanții, dispăruse, iar oamenii erau nevoiți să vâneze animale mai mici, în special cerbi”, adaugă el.
Procesarea unui elefant masiv este un lucru, dar tranșarea unui cerb lopătar, mult mai mic și delicat, presupunea o provocare cu totul diferită, notează Earth.com.
Progres tehnologic demonstrat
Prof. Barkai explică faptul că studiul scoate la iveală „legături între evoluțiile tehnologice și schimbările din fauna vânată și consumată de primii oameni”.
În timp ce teoriile anterioare atribuiau dezvoltarea uneltelor de piatră în principal evoluției biologice, el și echipa sa propun o „dublă conexiune, atât practică, cât și perceptivă”.
Pe de o parte, sofisticarea uneltelor a fost dictată de nevoia practică de a vâna prăzi mai mici și mai agile. Pe de altă parte, Barkai vorbește despre o asociere simbolică între anumite locuri și resursele obținute de acolo.
„Am identificat o legătură clară între sursa bogată de cerbi lopătari și locul de unde se extrăgea silexul folosit pentru a-i tranșa”, notează el.
Vânătorii preistorici păreau să procure silexul din aceeași zonă în care se găseau cerbii – Munții Ebal și Gerizim – ceea ce sugerează o înțelegere profundă a mediului și o relație cu semnificații culturale.
„Acest tip de comportament”, adaugă Barkai, „este întâlnit în multe alte regiuni ale lumii și continuă să fie practicat pe scară largă de comunitățile indigene de vânători-culegători", mai scrie Earth.com.
De ce contează toate acestea?
Potrivit cercetătorului Vlad Litov, Munții Samariei aveau o semnificație aparte pentru comunitățile preistorice din Peștera Qesem și Jaljulia.
„Considerăm că Munții Samariei erau sacri pentru acești oameni, pentru că de acolo provenea prada lor principală – cerbul lopătar”, spune el.
Pe măsură ce populațiile de elefanți s-au redus, oamenii s-au reorientat spre vânarea cerbilor lopătari. La Jaljulia, au fost descoperite unelte din diverse tipuri de piatră, dar ceva s-a schimbat radical când atât prada, cât și materia primă pentru unelte au început să provină din aceeași zonă muntoasă.
„Odată ce au identificat această sursă bogată de căprioare, au început să producă acolo răzuitoarele specializate”, explică Litov, potrivit Earth.com.
Aceste unelte – apărute inițial la Jaljulia acum circa 500.000 de ani – s-au răspândit ulterior și la Peștera Qesem, fiind folosite acolo timp de sute de mii de ani.
Oamenii preistorici erau mai sofisticați decât am crezut
Asocierea dintre resurse și locuri semnificative este un tipar recurent în istoria umană – de la carierele de obsidian din sud-vestul Americii până la văile de jad din China antică.
Descoperirile din Jaljulia și Qesem împing această practică mult mai în trecut, arătând că sensul simbolic și resursele materiale erau deja strâns legate înainte de apariția scrisului, și că tehnologia nu evolua în izolare, ci reflecta atât constrângerile mediului, cât și imaginația colectivă.
Înțelegerea modului în care comunitățile timpurii s-au adaptat la dispariția megafaunei oferă o paralelă actuală pentru crizele ecologice moderne. Inovația poate compensa pierderile, dar în același timp remodelează cultura, cu efecte de durată.
Un simplu răzuitor de silex, purtat kilometri întregi printr-un peisaj accidentat, ne amintește că uneltele nu sunt niciodată doar obiecte funcționale – ele sunt expresii ale valorilor, ale surselor de hrană și ale felului în care oamenii dau sens lumii în care trăiesc, scrie Earth.com.
Ştiri video recomandate
