Lacurile care au dispărut din sudul Tibetului ar fi putut declanșa cutremure masive în regiune prin "trezirea" faliilor din scoarța terestră, aflate mult timp în stare latentă, semnalează Agerpres citând un studiu efectuat de o echipă de cercetători de la Academia Chineză de științe Geologice din Beijing.
Descoperirea se adaugă dovezilor despre legătura neașteptat de puternică între clima planetei noastre și activitatea geologică.
Acum aproximativ 115.000 de ani, sudul Tibetului găzduia lacuri enorme, unele lungi de peste 200 de kilometri.
Astăzi, aceste lacuri sunt mult mai mici.
Printre ele se numără și Lacul Nam Co (numit și Lacul Namtso sau Lacul Nam), care măsoară în prezent doar 75 km lungime.
Ce efect are dispariția lacurilor din Tibet
O echipă de geologi condusă de Chunrui Li, cercetător la Academia Chineză de științe Geologice din Beijing, a emis ipoteza că pierderea apei din lacuri ar fi putut avea efecte de domino asupra geologiei locale.
Acest lucru s-ar datora parțial faptului că lacurile mari apasă scoarța terestră. Când acestea încep să se usuce, presiunea scade, iar scoarța se ridică din nou, încet, precum iese corpul unei nave din apă pe măsură ce încărcătura sa este îndepărtată.
Un al doilea aspect important este faptul că sudul Tibetului rămâne activ din punct de vedere geologic din cauza coliziunii continue dintre India și Eurasia, care a început acum aproximativ 50 de milioane de ani.
Tensiunea s-a acumulat în scoarța terestră de sub sudul Tibetului, provocând falii gata să se rupă.
Geologii au estimat că ridicarea lentă a scoarței cauzată de lacurile "dispărute" ar fi putut declanșa astfel de rupturi și genera cutremure.
Ce au găsit savanții chinezi în Tibet
Cercetătorii chinezi au analizat geologia locală, cartografiind țărmurile lacurilor din vechime pentru a calcula câtă apă au pierdut de-a lungul timpului.
Apoi au folosit modele computerizate pentru a prezice cât de mult ar fi trebuit să se ridice scoarța ca răspuns la pierderea apei.
Analiza lor sugerează că pierderea de apă din Lacul Nam Co, produsă într-un interval plasat cu 30.000 până la 115.000 în trecut a determinat o mișcare totală de 15 metri pe o falie din apropiere.
Lacurile situate la 100 km sud de Nam Co au pierdut și mai multă apă în aceeași perioadă. Acolo, este posibil să fi existat o mișcare de 70 m pe faliile adiacente.
Din calcule reiese că faliile din regiune au înregistrat, în medie, o mișcare între 0,2 și 1,6 milimetri pe an.
Prin comparație, celebra falie San Andreas, care traversează California, înregistrează, în medie, 20 mm pe an. Dar în cazul faliei din statul american, deplasarea este provocată în mare măsură de procese care au loc în adâncul pământului.
Noul studiu dovedește că mișcările substanțiale pe falii pot fi, de asemenea, afectate de procesele care au loc la suprafață.
Ce spun cercetătorii occidentali despre studiul chinezilor
"Procesele de suprafață pot exercita o influență surprinzător de puternică asupra proceselor geologice", a declarat Matthew Fox, profesor asociat de geologie la University College London, care nu a fost implicat în studiu.
"Geologii sunt din ce în ce mai conștienți de faptul că, pentru a înțelege pe deplin evoluția unui peisaj sau a unei regiuni tectonice, trebuie să luăm în considerare această cuplare dintre procesele de suprafață și cele din adâncul Pământului", a adăugat el.
"Acest lucru nu înseamnă că vor avea loc cutremure oricând și oriunde lacurile seacă", a afirmat Sean Gallen, profesor asociat de geologie la Universitatea de Stat din Colorado, care nu a fost implicat în cercetare.
Potrivit acestui specialist, astfel de cutremure se vor produce doar acolo unde lacurile se află deasupra scoarței care a acumulat tensiune din cauza activității tectonice.
"Tectonica este întotdeauna motorul. Schimbările încărcăturii de apă modifică doar modul în care tensiunea tectonică acumulată este eliberată în timp", a conchis Gallen.
Ce s-a întâmplat în timpul ultimului maxim glaciar
Poate că cele mai semnificative evenimente de "descărcare" din trecutul geologic recent s-au petrecut la ultimul maxim glaciar.
La acea vreme, acum aproximativ 20.000 de ani, porțiuni mari din America de Nord și Eurasia erau acoperite de calote glaciare enorme, care aveau pe alocuri o grosime de câțiva kilometri.
Aceste calote glaciare dispăruseră în mare parte acum aproximativ 10.000 de ani. Dar, pentru că erau atât de grele, crusta pe care o acopereau odinioară încă se reface în prezent.
Unii cercetători cred că acest lucru ar putea ajuta la explicarea unui mister geologic de lungă durată. Aproape toate cutremurele puternice au loc de-a lungul faliilor majore, precum San Andreas, care se găsesc la granițele dintre plăcile tectonice ale Pământului.
Dar, ocazional, cutremure puternice pot apărea în mijlocul unei plăci tectonice, la mii de kilometri de aceste granițe.
De exemplu, în 1811 și 1812, au existat trei cutremure de magnitudinea 7 sau 8 de-a lungul văii râului Mississippi din centrul Statelor Unite.
O ipoteză este că tensiunea s-a acumulat lent în valea râului Mississippi din cauza activității geologice de la mii de kilometri distanță, de-a lungul marginilor plăcii tectonice nord-americane.
Apoi, când calotele glaciare s-au topit și scoarța terestră a început să se ridice, această presiune a fost eliberată sub forma unor seisme puternice.
Ştiri video recomandate
