Cercetătorii apelează la o tehnică nouă, arheologia digitală, pentru a scoate la lumină „Pompeiul pierdut”, la aproape 2.000 de ani după erupția vulcanică devastatoare care a distrus și a îngropat prosperul oraș roman, scrie BBC.
Vulcanul Vezuviu a erupt în anul 79 d.Hr., acoperind Pompeiul cu un strat gros de lavă și cenușă. Unii locuitori au fugit, în timp ce alții au murit. Ruinele fantomatice, înghețate în timp, au devenit un tablou pe care arheologii îl studiază încă din 1748. Săpăturile au scos la iveală clădirile și artefactele ascunse sub cenușă, resturi colorate de fresce decorative și rămășițe tulburătoare ale locuitorilor orașului.
Însă nu toate structurile arhitecturale au fost conservate la Pompei, iar acest lucru i-a făcut pe cercetători să se întrebe cum era viața de zi cu zi în acest oraș antic din sudul Italiei.
Acum, o combinație sofisticată de tehnologie de teledetecție, fotografie de aproape și metode arheologice clasice îi ajută pe cercetători să identifice indicii odinioară ascunse, dezvăluind aspecte ale Pompeiului pierdute în timp, cum ar fi turnuri, simboluri ale bogăției și puterii, care probabil modelau odinioară silueta orașului.
FOTO: archaeologie.hu-berlin.de
„Reconstruind arhitectura pierdută, obținem o înțelegere mai nuanțată și mai corectă istoric a orașului antic și a vieții din interiorul lui”, a declarat coautoarea principală a studiului, dr. Susanne Muth, profesoară la Institutul de Arheologie al Universității Humboldt din Berlin.
Rezultatele și reconstituirile digitale, realizate de proiectul Pompeii Reset și publicate recent în E-Journal of the Excavations of Pompeii, ar putea chiar să schimbe felul în care ne imaginăm Pompeiul antic.
Viața printre ruinele Pompeiului
În timpul unei vizite la Pompei alături de studenți, în 2022, Muth a fost inspirată de eforturile Parcului Arheologic Pompei de a conserva orașul. Conștientă de provocările studierii unor ruine fragile în condițiile unei clime schimbătoare și ale unui vremi imprevizibilă, ea a propus o idee pentru a proteja patrimoniul cultural al Pompeiului prin reconstituire digitală neinvazivă, obținând în același timp noi informații despre orașul antic.
Parcul Arheologic Pompei s-a arătat interesat și a lucrat în echipă cu Universitatea Humboldt, care are un departament de arheologie cu o puternică orientare digitală, inclusiv proiecte anterioare precum o reconstituire digitală a Forului Roman antic.
Ca parte a cercetării aflate în derulare, echipa proiectului utilizează tehnici precum scanările LiDAR (light detection and ranging) și fotografia pentru a documenta ceea ce a mai rămas din clădirile Pompeiului și pentru a crea modele 3D. Apoi, cercetătorii folosesc indiciile dezvăluite de scanări pentru a realiza reconstituiri digitale ale modului în care clădirile ar fi putut arăta înainte de erupție.
Alte cercetări recente dedicate locuitorilor și arhitecturii Pompeiului au arătat, de asemenea, că oamenii s-au întors printre ruine la câteva decenii după dezastrul din anul 79 d.Hr.
„Dărâmăturile și cenușa vulcanică ce acopereau Pompeiul după erupție ajungeau la aproximativ cinci metri înălțime”, adică 16 picioare, a explicat coautorul principal al studiului, Gabriel Zuchtriegel, directorul parcului arheologic, într-un e-mail, adăugând că „încă se mai puteau vedea etajele superioare ieșind din masa de cenușă, într-un fel de deșert gri”.
Fostele partere au devenit pivnițe în care locuitorii au construit cuptoare, mori și vetre, descoperite în acest an. Când au început săpăturile, la mijlocul anilor 1700, tot ce se afla sub stratul de cenușă era încă bine conservat, însă etajele superioare se degradaseră și dispăruseră. A existat mult timp un dezinteres față de aceste etaje lipsă, considerate simple spații de locuit pentru sclavii și cetățenii mai săraci ai Pompeiului, a explicat Muth. „Timp de multe secole, săpăturile de la Pompei s-au concentrat mai ales pe găsirea statuilor prețioase și a picturilor murale”, a subliniat ea.
Dar interesul a renăscut din dorința de a înțelege viața de zi cu zi a cetățenilor obișnuiți, a adăugat ea. „În acest proces, s-a descoperit că și cetățenii mai bogați ai Pompeiului foloseau încăperi la etajele superioare, deoarece acolo au fost găsite urme ale unor amenajări mai luxoase.”
Pe măsură ce cercetătorii și-au concentrat atenția asupra etajelor superioare, aceștia au fost atrași de o locuință recent excavata: Casa del Tiaso, sau Casa Tiasului (Casa Thiasosului). Într-o încăpere de la parter se afla o scară monumentală din piatră ce ducea spre un etaj superior. Scobiturile din pereții de lângă partea superioară a scării sugerau că la etajul dispărut ar fi existat o a doua scară, din lemn, care urca și mai sus, către un al treilea nivel.
„Când am început să reconstituim această încăpere din perspectiva arhitecturii sale pierdute, ne-a fost clar că nu putea fi decât un turn”, a spus Muth.
O casă de lux într-un oraș pierdut
Casa del Tiaso a fost una dintre cele mai somptuoase locuințe din Pompei și probabil aparținea unei familii influente, a precizat Zuchtriegel. Ea cuprindea mari săli de banchet decorate, dintre care una se deschidea spre o curte cu grădină, iar alta ducea către un complex privat de băi termale, a mai spus Muth.
La acea vreme, marile vile de la țară, din afara zidurilor orașului, includeau turnuri folosite pentru banchete și pentru a oferi priveliști spectaculoase.
Scriitorul roman Pliniu cel Tânăr a descris un asemenea turn în vila sa de la țară, de unde putea admira răsăritul și apusul, a relatat Muth. Legenda spune că împăratul Nero a privit incendiul care cuprinsese Roma dintr-un turn din Grădinile lui Maecena. Texte antice din secolul al II-lea î.Hr. și picturi datând din secolul I î.Hr. până în secolul I d.Hr. prezintă, de asemenea, turnuri atașate unor vile luxoase.
Însă arheologii nu au căutat dovezi ale turnurilor în interiorul orașelor romane precum Pompei, dintr-un motiv întemeiat: aceste case erau adesea construite ca structuri întinse pe orizontală, nu ca locuințe înghesuite, cu mai multe etaje, a explicat Muth.
„Descoperirile unice din Casa del Tiaso ne fac acum să credem că astfel de turnuri existau și în orașe, ca element al arhitecturii rezidențiale ale elitelor, care încerca să imite arhitectura grandioaselor vile și prin care proprietarul își putea afișa statutul social de la mare distanță”, a spus Muth.
Poate că poprietarul Casei del Tiaso organiza petreceri la etajul superior al turnului, bucurându-se de priveliștea orașului și a Golfului Napoli, a adăugat ea. Turnul ar fi putut fi folosit și pentru a se observa cerul, noaptea. Astrologia era populară în societatea romană, deși mai mulți împărați au încercat să o interzică, a remarcat Zuchtriegel.
Reglementările religioase ar putea explica de ce turnurile nu erau numeroase în oraș, a spus dr. Marcello Mogetta, șeful departamentului de studii clasice, arheologie și religie de la Universitatea din Missouri, care nu a fost implicat în noua cercetare. Clădirile private mai înalte erau restricționate, ceea ce a făcut ca reședințele urbane să se extindă în jos, prin crearea de încăperi semi-îngropate, a explicat Mogetta.
Deși există dovezi clare privind apartamentele de la etajele superioare în Pompei, un turn înalt într-o casă prestigioasă precum Casa Thiasosului este fără precedent, dar nu de neimaginat, a spus el. Turnurile mai vorbesc și despre inovația creativă de care dădeau dovadă locuitorii Pompeiului în încercarea de a-și arăta bogăția, a adăugat Mogetta.
„Structuri asemănătoare unor turnuri apar în picturile murale pompeiene ce reprezintă peisaje urbane, însă acestea au fost de obicei respinse ca fantezii artistice, generate de gustul pentru iluzionism”, a spus Mogetta. „Reconstituirea propusă pune sub semnul întrebării această presupunere. Dacă este corectă, înseamnă că acele scene pictate ar putea reflecta peisajul urban real mult mai fidel decât am crezut.”
Reconstruind trecutul
Reconstituirea digitală a clădirilor din Pompei seamănă cu o muncă de detectiv, a explicat Muth. Toate dovezile sunt adunate cu meticulozitate și niciun detaliu nu este lăsat necercetat.
Cercetătorii folosesc acum drone pentru a scana clădiri, tehnologie laser pentru măsurarea suprafețelor și fotografie de aproape pentru a surprinde detalii de textură. Imaginile suprapuse contribuie la crearea unor modele 3D, într-un proces numit fotogrammetrie.
Din scanări și fotografii se realizează un „geamăn digital” al unei clădiri, pe care cercetătorii îl folosesc pentru a reconstrui arhitectura pierdută, reinserând virtual bârne de lemn în găurile din pereți și urmărind tipare care indică locul unde au existat cândva etaje superioare sau scări.
Arheologii au folosit de mult timp desene sau machete 3D la scară redusă pentru a reconstitui arhitectura pierdută. Arheologia digitală duce însă procesul cu câțiva pași mai departe, a explicat Muth. Desenele bidimensionale pot conține ușor erori, pentru că pot fi verificate doar dintr-un singur unghi. Modelele 3D, în schimb, trebuie să fie 100% corecte din orice perspectivă.
„Numai atunci când structura unei clădiri este recreată cu precizie într-un model 3D putem înțelege arhitectura și dezvolta o reconstituire plauzibilă”, a spus Muth.
Tehnologia folosită în jocurile video face, la rândul ei, modelele 3D mai accesibile, permițând o examinare mai atentă a spațiilor de locuit antice prin crearea unor tururi virtuale.
„Putem să vizualizăm mai concret un banchet la lumina lumânărilor sau o petrecere în vârful turnului din Casa del Tiaso, dar și condițiile apăsătoare de muncă din așa-numita brutărie a sclavilor de alături”, a explicat Muth. „Toate acestea ne vor ajuta să formulăm întrebări noi și să obținem noi răspunsuri despre viața în Pompei.”
Totuși, rămân întrebări cu privire la existența altor case în Pompei care să fi avut turnuri, iar echipa continuă să caute urme ale etajelor superioare pierdute.
„Pentru cei care nu puteau profita de un peisaj natural spectaculos, o structură de tip turn era o soluție ingenioasă, combinând spectacolul, vizibilitatea și semnalizarea socială într-un singur gest arhitectural”, a spus Mogetta. „Este nevoie de mai multă muncă din partea proiectului Pompeii Reset în alte zone ale orașului pentru a afla cât de răspândit a fost cu adevărat fenomenul.”
Locuințele antice rareori supraviețuiesc trecerii timpului, mai ales mileniilor, iar dacă o fac, de obicei doar fragmente precum fundațiile rezistente mai marchează locul unde s-a aflat cândva o casă. Dar unele situri, precum Pompeiul, sunt excepționale și pot fi folosite pentru a reconstitui vechile siluete urbane și pentru a arăta cum au crescut orașele în timp. De pildă, cercetătorii știu că Italia medievală era plină de turnuri, pentru că unele dintre ele încă mai stau în picioare.
La situl arheologic Çatalhöyük există dovezi ale unei rețele de locuințe construite atât de apropiat unele de altele, încât oamenii neolitici care au trăit acolo între anii 7400 î.Hr. și 5200 î.Hr. erau nevoiți să folosească acoperișurile pentru a intra în case. De-a lungul timpului, au fost ridicate noi locuințe peste cele inițiale.
„Știm că orașele și așezările din trecut au trebuit, adesea, să aibă o siluetă urbană mai înaltă decât cea la care avem acum acces direct, de la Çatalhöyük-ul neolitic la orașele Italiei medievale, iar lumea romană nu face excepție”, a spus Daniel Diffendale, cercetător postdoctoral la Scuola Normale Superiore din Pisa, Italia, care nu a fost implicat în noua cercetare. „Există dovezi ale unor clădiri mai înalte, dacă știi unde să le cauți.”
Conservarea Pompeiului pentru viitor
Obiectivul lui Muth este ca reconstituirea digitală a Casei del Tiaso să includă, în cele din urmă, fiecare încăpere. Însă proiectul mai amplu nu are un termen final; echipa vrea să vadă câte clădiri poate reconstitui virtual pentru a proteja patrimoniul Pompeiului.
Instrumentele digitale au devenit o modalitate fundamentală de a monitoriza starea de conservare a Pompeiului și de a determina unde este nevoie de intervenții.
Ele pot crea, de asemenea, modele ale unor zone ale orașului care nu s-au păstrat deloc, a spus Zuchtriegel.
„Arheologia digitală este mult mai mult decât simpla creare a unor reconstituiri fanteziste ale clădirilor antice”, a spus el. „Este un mod de a gândi prin intermediul acestor structuri și de a înțelege cum funcționau cu adevărat și cum erau folosite.”
Peste 13.000 de încăperi au fost excavate în orașul pierdut de la 1748 încoace, iar o treime din vechiul Pompei rămâne încă îngropată sub cenușa vulcanică.
Informațiile obținute în urma săpăturilor recente ar putea schimba felul în care cercetătorii înțeleg case investigate pentru prima dată în urmă cu decenii sau chiar secole, însă excavarea întregului Pompei nu este scopul, a spus Zuchtriegel. Parcul arheologic vrea să lase ceva și pentru generațiile viitoare.
Ştiri video recomandate
