Există oameni care își trăiesc viața liniar. Și mai sunt unii care, la un moment dat, văd o știre la televizor și decid că trebuie să ajungă acolo unde aproape nimeni nu ajunge. N-o fac pentru like-uri, validare și laude, ci pentru senzația aia că trăiești de-a binelea. Așa începe povestea unor români care au plecat până în nordul Pakistanului, la poalele Karakorumului, în căutarea unuia dintre cele mai greu de văzut animale din lume: leopardul de zăpadă.
Leopardul de zăpadă nu e genul de animal pe care îl „vezi”. E genul de animal care, dacă te lasă să-l vezi, înseamnă că ai făcut tu ceva bine-n viața asta. Trăiește acolo, sus, aproape de nori, unde aerul e subțire și viața e la limită – în munții din Asia Centrală, din Himalaya până în Mongolia. Vreo 12 țări, în total.
› Vezi galeria foto ‹
Sunt puțini și greu de numărat cu exactitate, întrucât sunt maeștri ai dispariției: se camuflează perfect, se mișcă fără zgomot și pot să te privească minute întregi fără să-ți dai seama că sunt acolo. În dicționar, la definiția cuvântului „supraviețuire”, ar merita să se afle fotografia lui: sare zeci de metri dintr-o stâncă pe alta, rezistă la frig extrem și trăiește din resurse aproape inexistente. Și tocmai raritatea asta, combinația dintre frumusețe, discreție și duritate, îl transformă într-un fel de „sfânt graal” al fotografiei wildlife.
Cum a început
„Eu sunt Septimiu Bizo, sunt medic stomatolog din Cluj, iar marea mea pasiune este fotografia de natură și wildlife. Am călătorit în multe locuri în care alții nu merg. Ultima aventură a fost în Pakistanul de Nord, în provincia Gilgit-Baltistan”, își începe clujeanul povestea pentru Antena3.ro.
De ce în Pakistanul de Nord? Pentru că a văzut pe CNN o știre care i-a plăcut.
„Povestea începe de la CNN. Exact acum un an vedeam o filmare virală despre patru leoparzi de zăpadă apăruți într-un cadru din Pakistan. Din clipa aceea s-a aprins ceva, o lampă. Și am știut că trebuie să-i caut”, spune el.
Uneori, atât îți trebuie: o scânteie. Restul e muncă, încăpățânare și un pic de nebunie sănătoasă.
„Am început să-l caut pe omul care a făcut acea filmare și am avut norocul să-l găsesc, să dau peste un profesionist foarte bun. Am început discuțiile, am făcut formalitățile, permisele de intrare în parc și de fotografiere și, la finalul lui februarie, am început aventura leopardului de zăpadă din Pakistan”, explică Septimiu Bizo.
Nu e simplu să ajungi acolo. Nu e simplu nici să rămâi. Dar uneori, realitatea îți oferă mai mult decât ai sperat.
„Și am reușit să îi revedem, după aproape un an, pe cei patru leoparzi sănătoși și frumoși, exact unde trebuie să fie, în mediul lor”, își amintește clujeanul
Nu pe ecran. Nu în documentare. Pe viu: „I-am văzut pe viu și de la o distanță rezonabilă”.
Minunea din a șaptea zi
Momentul întâlnirii nu a fost nici spectaculos regizat, nici previzibil. A venit după zile întregi de căutări, după kilometri parcurși fără rezultat și după acea liniște în care începi să te întrebi dacă totul a meritat. În a șaptea zi, când oboseala și tensiunea erau la maximum, iar legătura cu lumea de acasă se făcea din două în două ore, leopardul a apărut exact cum se întâmplă de obicei cu lucrurile rare: pe neașteptate, în mijlocul unui haos emoțional. Ei își vedeau liniștiți de viața lor, înfruptându-se dintr-o capră ibex, pe care o vânaseră cu o noapte înainte.
„A șaptea zi, în ultima zi în care eram conectați cu ambasada, ca să vorbim din două în două ore, să vedem ce iese. A fost ziua cea mai grea și cea mai aglomerată. Primele șase zile au fost de căutări: am pus camere de filmat, în fiecare zi luam câte o vale și mergeam kilometri foarte mulți, ne opream, căutam. Deja amicii mei își pierduseră speranța și le-am spus: măi, o să vedeți, o să fie o dimineață în care toată lumea este nepregătită, va apărea un leopard al zăpezii. Și așa a fost. Te emoționezi când ți se întâmplă asta. Este așa un haos. Erau la 600 de metri deasupra satului, mâncau într-o tufă. După-masă au apărut toți patru” – Septimiu Bizo.
Pentru un fotograf de wildlife, asta nu e doar o reușită. E aproape un privilegiu rar. Dar pasiunea asta nu apare peste noapte. Se construiește lent, cu răbdare, ani și ani.
„Respectul pentru animalele sălbatice ar trebui să îl avem cu toții. E o pasiune veche, din familie. Tatăl meu făcea fotografii, iar eu, de la 13-14 ani, am pus mâna pe aparatul de fotografiat și nu s-a mai desprins de mine” – Septimiu Bizo.
Și, la un moment dat, îți dai seama de ce a meritat totul.
„Undeva, acum aproape 20 de ani, în Patagonia – atunci fusese prima mea tură foarte departe – am realizat că atunci când apare un animal în cadru, valoarea fotografiei crește enorm”, spune bărbatul.
De acolo, drumul e clar: din ce în ce mai departe, din ce în ce mai greu.
„Animalele au devenit subiectul principal. De-a lungul acestor ani am luat linia aceasta de a fotografia animale, în special animale alpine; în special animale care trăiesc greu, au o viață foarte dificilă, iar noi trebuie să stăm undeva în umbră, să le căutăm, să le observăm și să le acordăm un respect deosebit”, explică Septimiu Bizo.
I-a prins războiul
Doar că, uneori, aventura nu rămâne doar despre animale. Devine despre supraviețuire. În timp ce ei căutau leopardul zăpezilor, lumea din jur începea să se clatine.
„E vorba de izbucnirea războiului (din Orientul Mijlociu – n.r.). Conex, în această regiune, în această provincie, în Gilgit-Baltistan, este o populație șiită. În clipa în care ayatollahul Khamenei a fost ucis, bineînțeles că comunitatea șiită s-a inflamat, s-au revoltat într-un sat, într-un orășel, de fapt, de unde noi trebuia să ne întoarcem înapoi cu avionul spre casă”, ne povestește Septimiu Bizo.
Când ești acolo, la peste 6.500 de kilometri depărtare de România, fără semnal, fără internet, fără informații, totul capătă altă greutate.
„Noi eram rupți de realitate, nu aveam semnal în zona aia, nu aveam conexiune la internet” – Septimiu Bizo.
Și, brusc, planul se schimbă. Nu mai e vorba doar de fotografie și peisaje spectaculoase. E vorba de cum ajungi acasă.
„S-a pus problema evacuării noastre din acest sat, care era la poalele masivului Karakorum, și să trecem undeva în nordul Pakistanului, să ajungem în capitala Islamabad, unde aveam zborul spre casă” – Septimiu Bizo.
Au ajuns. Dar nu fără un drum care pare desprins din alt film.
„Am mers vreo 10 ore noaptea, am ajuns în capitala provinciei, Gilgit, unde așteptam să vedem o variantă. Nu erau nici acolo zboruri și atunci a fost nevoie să facem rost de un microbuz ca să mergem pe Karakorum Highway, cel mai dificil drum din lume, încă aproape 20 de ore” – Septimiu Bizo.
Patruzeci de ore. Fără somn. Cu oboseala care se adună și cu teama că poate nu vor reuși să ajungă acasă cu bine.
„Deci au fost aproape 40 de ore de umblat, de nesomn și nu neapărat incertudine, dar era oboseala care se acumula, și mai era și drumul spre casă. Probabil asta a fost partea cea mai grea”, spune bărbatul.
„Ce caută bunicuții la capătul pământului?”
Și, ca de fiecare dată, când oamenii nu înțeleg ceva, apar comentariile. Pe internet. Furioși, unii au aruncat cu jigniri, cuvinte grele, cu ură: „ce caută bunicuții la capătul pământului?!?”
„Legat de acești bunicuți, într-adevăr, unul dintre prietenii noștri, care este puțin mai în vârstă, da, l-a așteptat nepoțica la aeroport. Treabă care a născut povestea cu bunicuții. Ei, acești bunicuți, ca să ajungă ei bunicuți, au trăit o viață foarte faină, foarte aventuroasă și intensă. Vreau să îi spun celui care a comentat că acest bunicuț pe care l-a menționat el este unul dintre primii producători de echipamente tehnice montane din România. Prima expediție românească pe Everest, în 2003, a mers sponsorizată și îmbrăcată de această firmă. Acest bunicuț este între părinții parapantismului din România și vreau să-i spun că acest amic al meu, Ghiță, are mai multe ore de zbor în aer decât are cel care a comentat ore de mers pe pământ”, își apără Septimiu Bizo colegii.
Nu au fost salvați. Nu au fost repatriați.
„Vreau să menționez foarte clar că nu am fost repatriați și nu am venit pe banii statului român acasă. Noi a trebuit să prindem zborul nostru, care era cumpărat de noi, plătit de noi, spre Islamabad, Istanbul și apoi Cluj, iar drumul pe care l-am făcut cu microbuzul în locul avionului pe care l-am pierdut a fost achitat tot de noi integral.
Pe de altă parte, se legau că ce căutăm noi într-o zonă de conflict. Noi, când am plecat acolo, eram în pace, în acea zonă nu au fost conflicte de cel puțin 50 de ani, deci nu a fost o problemă. A fost o problemă care se putea întâmpla și, din păcate, de acum încolo se poate întâmpla din ce în ce mai des în locuri pe care noi le considerăm foarte, foarte sigure.
Pe de altă parte, ce căutam noi după leopardul zăpezilor? Păi, dacă eu aș fi rămas în mediocritatea de a fotografia rațe în parc și vrăbiuțe, înseamnă că aș fi rămas la același nivel. Ori exact dorința de a vedea chestii mai interesante și mai rare te face să evoluezi în orice: și în profesie, și în pasiunile pe care le ai”, mai spune Septimiu Bizo.
În spatele fotografiilor cu leopardul de zăpadă nu e un singur om, ci o echipă sudată în ani de drumuri grele, în locuri unde nu mergi cu oricine. Sunt prietenii aceia pe care îi testezi în frig, oboseală și incertitudine, nu la o cafea în oraș. Oameni cu experiență în unele dintre cele mai dure colțuri ale lumii – de la Patagonia la Siberia, Kamceatka sau Yemen – și cu acel tip de încredere care nu se negociază, ci se construiește în timp. Un nucleu vechi, completat de oameni noi, fiecare adus acolo nu întâmplător, ci pentru că poate duce greul.
„Da, sunt parte dintre partenerii mei de aventură. într-adevăr, ai nevoie de niște oameni cu care să faci o echipă foarte, foarte bună, în care să poți să gestionezi și momentele ușoare, dar mai ales pe cele grele. Ghiță Mureșan este între cei mai vechi cu care eu merg, este băimărean. Avem, împreună, experiența Patagoniei, a Siberiei, a Kamceatkăi, a Yemenului. Pe parcurs s-au alăturat oameni noi, foarte, foarte faini: Andi este deja într-o experiență de 10 ani cu turele pe care le facem împreună. Ado Mureșan este cooptat de vreo cinci ani, iar ultimul dintre ei, Lucian Naș, care este și mai tânăr, este la prima aventură cu noi. O să vedem dacă mai vine (râde)” – Septimiu Bizo.
Următoarea aventură?
„Ne gândim între China și Kazahstan, tot pentru leopardul de zăpadă. Ca și idee, leopardul de zăpadă trăiește în 12 țări din lume. Voi încerca să le iau pe rând și să merg în fiecare țară în care acest animal trăiește. Să încerc să dau de cei mai buni ghizi de acolo, și să văd – dacă pot – cele 12 nații de leopard de zăpadă”, mai spune Septimiu Bizo.
Ştiri video recomandate
