E mai frumoasă în realitate decât la televizor. Și mult mai complexă decât în dramele coreene, dincolo de peisaje ori florile pe care le poți vedea tot anul.
Pe insula Jeju, din Coreea de Sud, vântul nu bate — îți vorbește. Iar dacă îți oferi șansa să-l asculți, îți va spune povești cu zei, scufundătoare eroice, masacre tăinuite și turbine care dansează în larg, profețind un viitor câr mai verde. Jeju nu e doar o destinație de vacanță, e un manifest. Este un loc în care natura, tradiția și viitorul se privesc drept în ochi. Iar Antena3.ro a fost aici, la peste 8.200 de kilometri distanță de capitala României.
› Vezi galeria foto ‹
Ce găsești mereu în Jeju: vânt, pietre și femei curajoase
Asta spune un proverb local, pe care ni-l face cunoscut și ghidul nostru, Eric. De fapt, îl cheamă altfel, dar nu știm să-i pronunțăm numele, așa că alege unul ușor de ținut minte.
Ne povestește că, aici, vântul e omniprezent, indiferent de anotimp, pietrele sunt martorii tăcuți ai trecutului vulcanic, iar femeile — ei bine, femeile sunt coloana vertebrală a acestui ținut.
Dacă ajungi pe Handam Trail, o cărare de coastă spectaculoasă, care șerpuiește pe lângă țărmul vulcanic, vezi în depărtare, în mare, turbinele eoliene. Peisajul îți taie răsuflarea, dar te introduce și în realitatea unui loc care nu doar că visează la neutralitatea carbonică: o și construiește.
2024 a fost anul în care Jeju a devenit pionier în Asia pentru tranziția energetică: vrea să fie complet neutră din punct de vedere al emisiilor de carbon până în 2035. Cum? Cu ferme eoliene offshore, cu hidrogen verde produs prin electroliza apei, cu transport public ecologic și cu o populație care chiar crede în proiect. Mai exact: când alții fac planuri pe hârtie, întinse de-a lungul a zeci de ani, Jeju face strategii pe teren.
Haenyeo: femeile care scufundă prejudecățile
Dar adevăratul patrimoniu al insulei nu e nici pe munte, nici în turbine. E sub apă.
Haenyeo (해녀) sunt femeile mării, scufundătoare care culeg cu mâna liberă fructe de mare — fără tuburi de oxigen, fără frică, fără pauze, pentru a nu distruge mediul acvatic.
Vârsta medie? Peste 75 de ani. Își țin respirația până la trei minute, de zeci de ori pe zi, din martie până în noiembrie, în medie 50–70 de zile pe an. Fără să mănânce. Fără să se plângă.
Dar tradiția moare încet. Mai sunt doar vreo 3.000. Tinerele din Jeju nu mai vor să devină Haenyeo, ne spune Eric. Nu pentru că nu le respectă, ci pentru că știu ce înseamnă o astfel de muncă: amețeli, boli de decompresie, zile întregi pierdute în recuperare. Haenyeo nu sunt doar niște simboluri pe magneți de frigider. Sunt muncitoare neobosite, sunt istorie vie. Și, probabil, o specie pe cale de dispariție. De aceea, probabil, Haenyeo au fost incluse în 2016 pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității UNESCO.
Hallasan: muntele care te primește sau nu
Dacă n-ai urcat pe Hallasan, cel mai înalt munte din Coreea și sit UNESCO, înseamnă că n-ai fost cu adevărat în Jeju. Nu o spun eu, o spun localnicii.
Hallasan nu e doar o atracție naturală. E și un loc unde primești amendă dacă fumezi pe stradă, cum de altfel se întâmplă pe toată insula. Totodată, nu vezi gunoaie pe stradă, chiar dacă nu ai coșuri de gunoi, și nu se fac compromisuri când vine vorba de protejarea mediului. Totul e controlat, conștient și... civilizat.
O insulă frumoasă cu un trecut sângeros
Jeju are un trecut care nu se vede în broșuri. În 1948, zeci de mii de oameni au fost uciși aici într-o represiune brutală. Fiecare colț frumos, fiecare plajă unde faci poze e un loc al morții.
„Știți, fiecare loc instagramabil, unde v-ați făcut voi fotografii, a fost mormântul cuiva. E multă durere aici”, ne spune Eric.
Insula pe care nu sunt cerșetori
În Jeju, nu sunt cerșetori. Și nu pentru că autoritățile îi ascund, ci pentru că oamenii au pământ, își cultivă singuri mâncarea și nu se roagă nimănui pentru supraviețuire, ne explică Eric. Nu e nici măcar nevoie de uși. Sătenii îți zâmbesc, îți dau ceai și te salută fără suspiciune. Într-o lume în care orașele devin tot mai ostile, Jeju e o lecție despre comunitate, demnitate și autonomie.
Când vântul îți schimbă limba
Se spune că limba vorbită în Jeju e mai dură. Așa pare. Dar dacă asculți cu adevărat, e doar adaptată. Vântul puternic i-a sculptat fonetica, dar nu i-a știrbit gingășia. La fel și oamenii: par reci, dar sunt căldura întruchipată. Au învățat să vorbească tare, ca să-i audă marea. Dar când o fac pentru tine, o fac cu respect.
În concluzie, Jeju nu este o vacanță. Este un test, în cadrul căruia poți învăța – pentru a mia oară poate – că natura nu-ți datorează nimic și că viitorul e verde, dar nu ușor. Dacă vrei Instagram, mergi în Seul. Dacă vrei înțelepciune, mergi în Jeju. Și dacă vrei să auzi cum bate inima unei insule care n-a obosit să creadă în sine — ascultă vântul. Sau mai bine, ascultă o Haenyeo. Dar fă-o repede. S-ar putea să nu mai fie acolo data viitoare.
