Atrasă de mirajul unei vieți noi, mai bune și mai liniștite, într-o țară complet necunoscută, o femeie din California a fost imediat cucerită de celebrul program al caselor de 1 euro din Italia. Nu a acționat impulsiv și nu a cumpărat de la distanță o proprietate, ci a ales să meargă - „de probă” - împreună cu familia, în Italia, să vadă dacă lucrurile sunt, întra-devăr, atât de minunate pe cât par de la distanță.
Lauren Markham și-a descris experiența într-un material publicat în The Guardian.
„Dacă ai putea să te muți oriunde, unde ai alege? Aceasta era o întrebare pe care mi-o puneam deseori mie însămi sau altora la petreceri, dar acum doi ani, ca părinți noi, confruntați cu costurile nesustenabile ale vieții în Bay Area, soțul meu, Ben, și cu mine am început să căutăm serios pe internet ideea de a ne reinventa viața într-un loc nou.
Eram, desigur, parte dintr-un trend larg răspândit: căutarea aventurii și a unor „pajiști mai verzi” în era globalizării. Totuși, ideea era incitantă. Unde am merge? Căutarea noastră avea câteva criterii: accesibilitate, un peisaj natural (visam la cicade, chiparoși), un loc cu o limbă pe care o vorbeam deja sau pe care o puteam învăța ușor, astfel încât să putem contribui la comunitate. Ne-am petrecut carierele lucrând în școli și organizații nonprofit cu tineri imigranți și, oricât de diferit ar părea într-o țară nouă, nu aveam intenția să renunțăm la o viață dedicată serviciului. Mai presus de toate, însă, ne doream un mediu în care să putem petrece mult timp scriind și să ne permitem acest lucru. Dar Ben avea o altă condiție de netrecut: apropierea de locuri pentru surfing. Mă enerva asta, pentru că ne limita mult căutarea, dar am presupus că este rezonabil să-ți construiești viața de vis conform visurilor tale reale.
„În Sardinia se face surfing”, a spus el.
Am auzit despre programul „case de 1 euro”, în care orașele sărace și depopulate își pun spre vânzare clădirile abandonate sau nefolosite. Am aflat curând că programul este, de fapt, o colecție neorganizată de scheme pe care orașele cu dificultăți economice le folosesc pentru a atrage investiții externe și noi locuitori. Campaniile mi s-au părut în mare parte de succes – unele orașe și-au vândut toate proprietățile listate. Am răsfoit zeci de articole de presă care au servit drept promovare pentru casele de 1 euro de-a lungul anilor. Prin atragerea cumpărătorilor internaționali către o casă care „costă mai puțin decât o ceașcă de cafea”, după cum spunea un articol, unele dintre cele mai izolate orașe italiene au prins din nou viață. Mulți oficiali locali au ajuns să vadă experimentele caselor de 1 euro ca pe o potențială salvare”, își începe povestea.
Care era capcana? Părea că majoritatea municipalităților cereau renovarea casei în câțiva ani de la cumpărare, iar din cauza interesului ridicat, casele ajungeau adesea la licitație, fiind vândute în cele din urmă pentru mult mai mult decât un singur euro. Dar ceea ce ne întrebam era legat de considerațiile etice – tensiunile clasice ale gentrificării. Ce ar însemna să cumperi pur și simplu un loc străin unde nu ai nicio legătură și să încerci să-ți faci acolo o casă?
„Vino să ne vizitezi în Sedini!”
Totuși, am continuat să căutăm. Există un oraș în nordul Sardiniei, numit Sedini, care, potrivit Lilianei Forina, o femeie cu care am luat legătura online, era pe punctul de a lansa propria inițiativă de case cu prețul de 1 euro. O femeie elegantă în jur de 60 de ani din Milano, care se mutase recent în Sedini din continent. Orașul nu era departe de plajă și, după poze și descrierile Lilianei Forina, părea frumos.
Am aranjat o întâlnire cu ea prin Zoom. A apărut pe ecran din biroul ei, cu o vale care se vedea în spatele ei. Cu câțiva ani în urmă, a explicat ea, împreună cu noul ei soț au început să caute prin Italia locul perfect pentru a trăi. În fiecare weekend vizitau o regiune nouă, simțind atmosfera din satele izolate și orașele de coastă scăldate în lumina aurie, presărate cu plaje, încercând în fiecare loc să-și imagineze o viață. Le era relativ ușor să elimine opțiunile: acest oraș era prea scump; acesta era plin de turiști; acesta nu avea copaci. Își doreau acces facil la servicii de bază, precum spital, farmacie, secție de poliție. De asemenea, își doreau o priveliște. Dar, mai presus de toate, căutau ceea ce Forina numea dolce vita, viața lor dulce. În cele din urmă, au găsit-o în Sedini, acest oraș vântos de pe un deal din nordul Sardiniei, unde clopotele mai multor biserici sunau la prânz, iar de la distanță casele din piatră albă păreau așezate una peste alta ca jucăriile antice pe o poliță șubredă. Un agent imobiliar local le găsise o casă cu trei etaje chiar în centrul istoric al orașului, cu vedere spre marea vale verde de dedesubt. Casa era locuibilă, dar destul de degradată și nu pe gustul Lilianei, așa că cuplul s-a apucat să o renoveze, adăugând o terasă la etaj, scoțând la vedere grinzile vechi, redând strălucirea plăcilor antice și dărâmând pereți pentru a lăsa mai multă lumină să intre.
Viața lor de vis începea cu adevărat să devină realitate. Mai mult sau mai puțin. Oricât de frumoasă era casa lor, Forina a observat de la început că multe dintre celelalte case din Sedini erau într-o stare de degradare completă. Acest lucru dădea orașului vechi, altfel pitoresc, o aură fantomatică. Orașul era uimitor, dar avea nevoie de mai mulți oameni – ideal oameni din afara Sardiniei. Visa la vecini mai cosmopoliți, oameni mai asemănători cu ea. Poate aș putea fi eu unul dintre ei?
Depopularea este o problemă majoră pentru multe locuri din interiorul Italiei. Tinerii, în special, părăsesc orașe precum Sedini, mutându-se în alte părți pentru oportunități educaționale sau de muncă. Aceste așezări istorice sunt pline de clădiri care acum stau goale.
Forina a început să cerceteze programul caselor de 1 euro și a adus ideea în fața administrației locale din Sedini. Primarul și echipa sa – toți locuitori de multă vreme, ale căror familii trăiau acolo de generații – au fost ușor convinși. În acea vară, urmau să prezinte ideea și celorlalți localnici.
„Vino să ne vizitezi în Sedini!” mi-a spus ea în timpul apelului nostru. „Stai în casa mea. O să-ți placă aici”.
Vara trecută, am decis să accept invitația Lilianei Forina de a vizita Sedini și, pe lângă asta, o serie de alte orașe din Italia care se confruntă cu depopularea. Soțul meu și cu mine am împachetat o cantitate disproporționată de lucruri într-un număr absurd de bagaje și am zburat cu bebelușul nostru de 11 luni în Italia, în căutarea posibilității unei vieți complet noi.
„O campanie de PR”
„Toată lumea vrea o bucățică de istorie”, mi-a spus Giacomo Verrua, un dezvoltator imobiliar italian. „Iar în Italia, istoria este peste tot.” În acest clișeu, o persoană poate atinge scopul vieții și un sentiment de apartenență prin posesie. Dar imobiliarele ieftine din Italia sunt disponibile doar pentru străini pentru că, contrar mitologiei populare, viața italiană nu este doar romantism și ușurință.
Țara are aproximativ 60 de milioane de locuitori, dar acest număr este estimat să scadă cu 2 milioane până în 2040 și cu cel puțin 4 milioane până în 2050 – una dintre cele mai abrupte rate de depopulare din Europa. Aceasta se datorează unei populații îmbătrânite, dar și lipsei de oportunități, care determină atât italienii săraci, cât și pe cei bogați să se mute în căutarea unor condiții mai bune. În 2023, 9,8% dintre italieni trăiau sub pragul sărăciei, față de 6,9% în 2014. În Sardinia, aproximativ 20% dintre oameni trăiesc în sărăcie. Rata natalității a atins niveluri record de scădere, iar aproape 30% dintre locuințe sunt nelocuite. Orașele mici italiene experimentează tot felul de stimulente financiare – scutiri de taxe, chiar și plăți în numerar – pentru a aduce italienii înapoi în zonele rurale. În 2022, Sardinia a oferit un bonus de 15.000 de euro, cu anumite condiții, pentru cei care se mută pe insulă.
Alte locuri experimentează stimulente similare. Tulsa, Oklahoma, oferă un grant de relocare de 10.000 de dolari pentru lucrătorii la distanță, precum și un abonament la un spațiu de coworking din centrul orașului. În Japonia, casele abandonate se vând cu zero dolari. Există vize speciale pentru cetățenii din Marea Britanie și alte țări non-UE care doresc să se mute în Spania; tot ce trebuie să demonstreze este o anumită sumă de bani în contul bancar pentru a se califica. Grecia oferă o „viză de aur” oricui poate investi cel puțin 250.000 de euro într-o proprietate grecească.
Dar nici o altă inițiativă nu a captat imaginația publicului așa cum a făcut-o programul caselor de 1 euro. „Este o campanie de PR”, a spus Maurizio Berti, care administrează site-ul 1eurohouses.com, dedicat urmăririi și promovării diferitelor orașe cu case de 1 euro. Și, trebuie spus, este o campanie extrem de reușită.
Cum a apărut ideea caselor de 1 euro
Proiectul caselor de 1 euro pare să fi fost ideea lui Vittorio Sgarbi, criticul de artă italian și personalitate TV, devenit primar al micuțului și rapid depopulantului oraș Salemi, din Sicilia. După ce a fost ales în 2008, a început să se întrebe dacă ar putea atrage investiții în Salemi oferind clădirile goale, aproape ruinându-se, străinilor pentru o sumă simbolică. Străinii s-au grăbit să cumpere proprietățile extrem de ieftine, cererea pentru construcții locale a explodat, iar casele goale din Salemi au fost din nou populate.
Văzând acest succes, alte municipalități italiene au început să-și conceapă propriile planuri pentru case de 1 euro. Potrivit 1eurohouses.com, există acum 73 de orașe care au lansat sau sunt în proces de adoptare a unei versiuni a acestui model. Fiecare oraș organizează operațiunea puțin diferit: unele supraveghează direct vânzările de proprietăți, în timp ce altele doar pun în legătură cumpărătorii interesați cu vânzătorii și promovează evenimentul în presă. Dar cheia este că orașul poate impune condiții asupra vânzărilor. În general, cumpărătorii sunt obligați să renoveze casele într-un anumit interval de timp (și adesea trebuie să se bazeze pe arhitecți și meșteri locali). Unele orașe cer, de asemenea, ca cumpărătorii să locuiască permanent sau să deschidă o afacere.
Susținătorii programului insistă că toată lumea are de câștigat: orașul beneficiază economic printr-o bază fiscală mărită, mai mulți oameni care susțin afacerile locale și un boom în construcții, în timp ce cumpărătorii obțin casa – și viața – la care au visat. Dar criticii se tem că aceste vânzări rapide riscă să transforme aceste orașe italiene aflate în pericol într-o simplă curiozitate, umplându-le cu străini până când cultura locală aproape dispare.
Dilema filosofică a acestor orașe îmbătrânite și depopulate este aceasta: să deschizi un loc pentru nou-veniți și să riști să-i erodezi esența, sau să îl lași să se ofilească și să moară?
Privită dintr-un anumit unghi, povestea fiecărui loc de pe Pământ este una a migrației și schimbării. Între 1880 și 1924, peste 4 milioane de italieni au migrat în Statele Unite. Între timp, în ultimul deceniu, aproximativ 900.000 de refugiați au ajuns în Italia – din Siria, Afganistan, Mali, Eritreea, Guineea, Pakistan și zeci de alte țări. Guvernul italian lucrează intens pentru a-și închide granițele și a ține acești migranți afară, în timp ce municipalitățile invită curioșii programului caselor de 1 euro.
Programul caselor de 1 euro reprezintă o nouă eră a migrației. Produs al capitalismului târziu, el caută să umple golurile lăsate într-un loc cu călători dispuși și cu resurse din altă parte – cei care au ceva bani în bancă, pașapoarte stabile și, prin urmare, alte opțiuni. Oameni, cu alte cuvinte, ca mine.
Experiența italiană
În prima etapă a călătoriei noastre, am stabilit să ne întâlnim cu tatăl lui Ben, mama vitregă și numeroși membri ai familiei sale extinse italo-americane în Toscana. Ei închiriaseră o vilă magnifică din secolul al XIII-lea, cu două etaje, din piatră, care avea vedere spre câmpuri de sorg și floarea-soarelui. Acest loc era, mi-am dat seama, făcut parcă pentru cei melancolici din afară, având suficientă iconografie italiană clasică (viță-de-vie, priveliști largi de la ferestre cu obloane, podele din piatră) și elemente noi: un plan deschis, aer condiționat și băi private spațioase în majoritatea dormitoarelor.
Vila era administrată de Yulia, o emigrantă ucraineană în jur de 30 de ani. Într-o după-amiază, a venit să ne ajute cu aerul condiționat și și-a adus copilul de un an, care s-a alăturat bebelușului meu târându-se pe podeaua sufrageriei.
„Cât costă îngrijirea copiilor în California?,” m-a întrebat ea. „2.300 de dolari pe lună”, i-am spus, șocându-mă chiar pe mine în timp ce rosteam cuvintele. Yulia a rămas fără suflare. Avea o fiică cu câteva luni mai mare decât a noastră și se plângea de prețul italian de aproximativ 300 de euro pe lună. Având în vedere că îngrijirea copilului nostru costa mai mult decât cheltuiam pe locuință, era prea evident să mă întreb din nou – ce naiba făceam cu viețile noastre?
Prețurile caselor au crescut vertiginos în ultimele decenii, iar chiria continuă să crească, în timp ce tot mai mulți oameni au joburi care le permit să lucreze de oriunde cu o conexiune la internet.
„Dacă găsim locul potrivit, am investi împreună cu voi”, a spus unchiul lui Ben, Aldo. Vila noastră închiriată era la doar o oră și jumătate de orașul toscan Montieri, o așezare de pe un deal datând dinaintea epocii romane, care a fost unul dintre primele orașe care au adoptat modelul caselor de 1 euro încă din 2016. Am plecat de la familie într-o zi să vizitez orașul, șerpuind printre câmpuri de floarea-soarelui și urcând câteva mii de metri prin păduri răcoroase. Primarul tânăr al lui Montieri, Nicola Verruzzi, m-a plimbat pe jos prin oraș, pe străzi și prin pasajele înguste de piatră, aproape complet goale de oameni. „Căldura”, a spus el ridicând din umeri.
Montieri a fost un oraș minier încă de la înființarea sa, în jurul anului 1000 – minereuri de argint și cupru, apoi pirita și plumb. Dar când ultima mină s-a închis în anii ’90, orașul a intrat într-un ciclu de depopulare și abandon. În anii ’60, spunea Verruzzi, trăiau aici aproximativ 4.000 de oameni. În cele două decenii după închiderea minelor, Montieri a pierdut 3.000 de locuitori. Casele din piețele principale erau goale și în ruină, iar afacerile erau pe punctul de a se închide.
În 2014, Verruzzi a anunțat planul său de a vinde casele abandonate cu 1 euro. A fost doar un moft, mi-a spus el. Spre deosebire de Sardinia și multe dintre regiunile mai sărace ale Italiei, Toscana era deja bine cunoscută în imaginația străinilor. Cutia poștală a municipalității a fost rapid umplută cu mesaje de la cumpărători interesați din întreaga lume.
În anumite privințe, Montieri a fost candidatul ideal pentru experimentul caselor de 1 euro. Orașul deja lucra intens la modernizarea infrastructurii energetice și de încălzire și la instalarea cablurilor de fibră optică pentru internet. Iar Toscana este deja o destinație turistică, în special pentru cicliști, bicicliști montani și drumeți.
Cu toate acestea, succesul programului său de case de 1 euro a fost remarcabil. Verruzzi estimează că 30 de afaceri noi s-au deschis în acest mic oraș ca urmare a inițiativei. În timpul turului nostru, am fost fascinată să văd câte clădiri din centrul mort al orașului au fost renovate de străini în ultimii ani. „Această casă a fost o închisoare veche”, mi-a spus el, arătând spre o clădire îngustă cu două etaje care s-a vândut cu 80.000 de euro, piatra originală fiind acoperită în unele locuri cu tencuială nouă, perforată de ferestre mari, moderne.
De la lansare, aproximativ 70 de case au fost vândute. Multe dintre ele sunt folosite ca locuințe de vacanță, dar nu mai erau goale și în ruină. Au apărut noi afaceri de electricieni care deservesc renovatorii, au fost deschise restaurante și baruri noi, iar veniturile din turism au crescut.
Desigur, o mare parte din dovezile privind succesul programului caselor de 1 euro rămân în mare parte anecdotice, iar majoritatea provin chiar de la liderii locali. Dar puținele date existente sugerează o promisiune economică remarcabilă a inițiativelor. De exemplu, de când a anunțat campania caselor de 1 euro în 2017, orașul Mussomeli, cu o populație de 10.000 de locuitori din Sicilia, a vândut peste 125 de case. Biroul primarului a calculat că acest lucru a adus 7 milioane de euro economiei locale, inclusiv constructori, meșteri, restaurante și hoteluri. Boom-ul economic nu a fost doar rezultatul vânzărilor de case: s-a estimat că aproximativ 6.000 de persoane au vizitat Mussomeli doar pentru a vedea casele în 2018 și 2019, aducând venituri restaurantelor și hotelurilor locale.
În Montieri, Verruzzi m-a pus în legătură cu Paolo, un arhitect toscan care s-a căsătorit cu o canadiană; împreună formează echipa de design solicitată de noua clasă străină din Montieri.
Deși fermecați de istoria simbolică a locului pe care îl cumpără, mulți cumpărători au o înțelegere slabă a ceea ce au achiziționat cu adevărat, a spus Paolo. El și soția lui mi-au spus, cu un zâmbet și un ușor oftat, că vizitatorii americani „caută întotdeauna fresce”.
Partea dificilă a programului caselor de 1 euro
Partea cea mai dificilă a programului caselor de 1 euro pentru cumpărători, a explicat Paolo, este că este un pariu: inspecțiile caselor vechi precum acestea pot oferi doar o cantitate limitată de informații, făcând dificil să știi cu adevărat ce cumperi și câtă muncă va necesita. Aceasta este și partea distractivă. A amintit că o casă din Montieri a durat ani de zile să fie vândută pentru că o crăpătură amenințătoare traversa un perete central. Poate că întreaga clădire ar fi trebuit renovată complet sau reconstruită. Când în cele din urmă s-a vândut, cumpărătorii l-au angajat pe Paolo, a cărui echipă a îndepărtat cu grijă tencuiala de pe peretele deteriorat doar pentru a descoperi un frumos coș de fum din piatră în spatele lui. Acesta era motivul pentru care tencuiala se deforma. Ceea ce părea o problemă era, de fapt, o relicvă uimitoare a casei vechi.
Am petrecut săptămâna întinși ca niște șopârle în Toscana, bucurându-ne de liniște și de lumina naturală și profitând de îngrijirea gratuită a copiilor oferită de bunici. Apoi, într-o dimineață devreme, Ben, bebelușul și cu mine ne-am urcat în mașină și am condus până la feribot, care ne-a dus pe partea de est a Sardiniei, unde am căutat o plajă cu valuri potrivite pentru surfing. Ne-am îndreptat spre vest, traversând munții și orașul Montresta, care s-a alăturat și el mișcării caselor de 1 euro. Acesta a fost întemeiat în secolul al XVIII-lea de greci care fugiseră din Imperiul Otoman. Acum, locul și locuitorii săi cântăreau dacă să primească următorul val de oameni veniți de departe.
Era cald și pustiu, exact cum fusese Montieri, iar toate afacerile erau închise. Nu am văzut niciun suflet. Era greu să-mi imaginez cum ar fi să locuim acolo, din motive practice. Petrecusem peste o săptămână întreagă bucurându-ne de ajutorul bunicilor în îngrijirea bebelușului nostru. Dacă ne-am muta aici – chiar dacă am fi înconjurați de oameni – la început, oricum, am fi complet singuri. Era asta viața pe care o doream? Cu alte cuvinte, o persoană poate cumpăra o casă, dar acasă pare să fie ceva ce necesită mai mult decât bani: moneda relațiilor și a timpului.
Cum privesc italienii inițiativa
A doua zi, trebuia să ajung în Sedini, unde urma să mă întâlnesc cu Forina și să particip la evenimentul de lansare a inițiativei orașului privind casele de 1 euro. Am ajuns chiar când începea pregătirea pentru seară.
„Suntem un oraș de bătrâni”, mi-a spus Sebastiano Finá, unul dintre consilierii locali din Sedini, ridicând din umeri în timp ce trăgea scaune în sala mare de ședințe din centrul orașului. Un bărbat suplu și chipeș în jur de 60 de ani, Finá purta pantaloni scurți și era bronzat, tocmai stingând o țigară în hol. În doar câteva ore, sala urma să fie plină de localnici pentru anunțul oficial al noului plan de locuințe pe care Forina îl ajutase să-l redacteze, sperând să convingă proprietarii caselor vechi și abandonate din Sedini. Unii plecaseră. Alții locuiau în apropiere, dar pur și simplu nu-și permiteau – sau nu voiau să se ocupe de – întreținerea lor. Iar unele case erau împărțite între atât de mulți descendenți ai proprietarilor inițiali încât nu reușiseră să împartă costurile renovărilor sau să ia o decizie clară privind viitorul clădirii. În baza noii propuneri, autoritățile locale urmau să creeze structurile fiscale necesare și să ofere stimulente fiscale atât cumpărătorilor, cât și vânzătorilor, pe lângă faptul că vor direcționa direct părțile interesate către locuitorii din Sedini care vindeau casele vechi și dărăpănate. Aceasta făcea parte dintr-o inițiativă mai amplă numită „Sedini per la rinascita” (Sedini pentru renaștere).
În timp ce Finá termina de despachetat scaunele, Forina stătea în fața sălii, îmbrăcată într-un costum elegant mov și se chinuia cu un proiector. „Cum fac să-l conectez?” a oftat frustrată. „Un oraș de bătrâni!” a repetat Finá, arătând spre Forina cu un râs. „De aceea avem nevoie de acest program!”
Mai aveam ceva timp înainte să înceapă evenimentul, așa că Forina mi-a oferit să-mi arate orașul. Europa de Sud era cuprinsă de un val de căldură. Era cam 38 de grade Celsius în Sedini, aerul atât de dens încât era neplăcut să respiri. Asfaltul și piatra veche de secole emanau o ceață termică care făcea totul să pară distorsionat, ca printr-un geam murdar.
Nu era chiar paradisul pe care mi-l imaginam, pentru că, mi-am dat seama odată ajunsă în Sedini, nu eram chiar atât de interesată să locuiesc în centrul unui oraș, ci mai degrabă în întinderile izolate ale zonei rurale – ceea ce programul caselor de 1 euro, în general, nu promova. Dar, susceptibilă la chemarea imobiliarelor ieftine și la dorința de a mă reinventa complet pe mine și viața mea, tocmai atunci mă întrebam ce anume vindea cu adevărat acest program.
La ora șase, ne-am întors la sala de întâlniri unde oamenii își ocupau locurile. Aproximativ 40 de persoane veniseră – nu un număr mare, având în vedere căldura. Spre disconfortul meu, am fost așezată în față, cu fața spre mulțime, alături de Forina; Salvatore Carta, primarul cu voce gravă; și Angela Fresi, viceprimarul plin de energie al orașului, îmbrăcat într-un costum strâns, verde aprins.
„Bun venit”, a salutat Carta mulțimea în italiană. Nu vă faceți griji, a asigurat el audiența: prețul „de 1 euro” este doar un punct de plecare. Vânzătorii pot cere cât vor. „Municipalitatea este doar facilitatorul vânzării”, a spus el. Sarcina biroului primarului va fi să atragă cumpărători.
Când a venit rândul Lilianei Forina să vorbească, ea a implorat mulțimea și proprietarii caselor abandonate sau nelocuite să „înțeleagă importanța de a le preda celor care pot și vor să le renoveze și să locuiască în ele. Altfel, va exista o dublă pagubă: proprietarul va rămâne cu un morman de cărămizi fără valoare, iar degradarea satului va fi progresivă și ireversibilă.
Un cuplu olandez care își renova casa recent cumpărată în Sedini a urcat pe scenă. Soțul, un domn cu părul alb și un aer ușor șmecheresc, a vorbit îndelungat în italiană decentă despre afecțiunea sa pentru oraș. Soția lui, o femeie suplă cu păr șaten roșcat, și-a cerut scuze pentru lipsa cunoștințelor de italiană.
„Vă mulțumim pentru primirea călduroasă în țara și orașul vostru”, a spus ea. „Consider acest loc foarte autentic. Simt aici viitorul”. După o pauză, a adăugat: „Și văd aici viitorul nostru”.
„O țară,” scrie Paolo Pileri, profesor italian de design urban și critic vehement al modelului caselor de 1 euro, „este un artefact complex de arhitectură, străzi, alei și case, combinat cu o rețea de relații, experiențe și practici sociale interconectate, și, prin urmare, nu poate fi redus la o simplă sumă confuză de case.”
Și totuși, casele sunt cele care sunt puse în vânzare. Îngrijorarea este că, așa cum se întâmplă în toate formele de gentrificare, un aflux brusc de străini bogați va schimba cultura unui loc – va eroda obiceiurile, va răsturna valorile și va modifica esența fundamentală.
Fresi, viceprimarul din Sedini, mi-a vorbit pe larg despre festivalul culinar pe care orașul îl organizează în fiecare toamnă, în cadrul căruia familiile își deschid pivnițele de vin, iar fermierii hambarele și sufrageriile, pentru ca oamenii să-și împărtășească recoltele. Acesta era un motiv de mândrie pentru localnici și o chestiune de conexiune comunitară. Era, de asemenea, o atracție pentru cumpărători. Astfel de evenimente nu vor dispărea doar din cauza prezenței străinilor, dar criticii programului caselor de 1 euro se temeau că aceste evenimente vor deveni mai puțin o tradiție culturală autentică și mai mult un spectacol – aceste orașe devenind sate „Disneyficate”.
Marco Pizzi, un sociolog care a cercetat pe larg impactul campaniilor caselor de 1 euro în Umbria, mi-a spus că, deși era sceptic la începutul cercetării, a ajuns să vadă programul ca pe o abordare locală inovatoare pentru redresarea economică. Investițiile străine pot fi, de fapt, ceea ce permite supraviețuirea unora dintre aceste orașe – iar chiar supraviețuirea lor ar permite continuarea tradițiilor. Aproape toți cei cu care am vorbit în Italia, care aveau experiență directă cu inițiativele caselor de 1 euro, erau de acord: aceste scheme sunt o formă de renaștere și au atras oameni din străinătate curioși să învețe și să participe la viața locală.
Am vorbit cu Jennifer Fortune, o veterinară din Florida, care a început să cerceteze piața imobiliară italiană în timpul unei vacanțe de familie în 2022. Ea auzise despre programul caselor de 1 euro, dar a realizat rapid că există multe case ieftine de vânzare în toată Italia, care nu erau supuse aceleiași concurențe sau birocrații. Pe site-ul imobiliar idealista.it, a găsit o casă frumoasă cu trei etaje, nu departe de locul unde stătea în nordul Italiei. După ce nu a reușit să ia legătura cu agentul imobiliar, a intrat pe furiș să o vadă. Locul era și mai fermecător decât își imagina. O casă de piatră cu tavane din cărămidă și podele placate, cu vedere spre Alpi și o livadă de alune, era, a spus ea, materialul viselor.
Proprietatea era într-o stare precară și avea nevoie de multă muncă, dar ea nu s-a descurajat. De fapt, munca părea distractivă. A angajat avocați italieni specializați în proprietăți pentru a o ajuta cu achiziția. Dar chiar și cu ajutorul lor, procesul a implicat o birocrație aparent nesfârșită. Și apoi au venit renovările. Părea un job cu normă întreagă, mi-a spus – nu doar din cauza tuturor deciziilor pe care trebuie să le iei pentru un proiect atât de mare, ci și din cauza blocajelor birocratice.
Nu a ajutat nici faptul că nu vorbește italiană. „Dar sunt foarte prietenoasă,” mi-a spus, „și râd mult. Și am un card de credit – asta ajută, de asemenea.”
Cu alte cuvinte, cumpărarea unei proprietăți în Italia nu este pentru cei slabi de inimă. Aceasta pare să fie o caracteristică a modelului caselor de 1 euro: barierele pentru un străin care dorește să cumpere o proprietate în Italia asigură că doar cei mai dedicați cumpărători ajung la linia de sosire – cei care chiar vor să-și facă o viață în oraș și au fondurile necesare.
Unele municipalități cu case de 1 euro sunt acum atât de pline de străini încât te întrebi ce mai are orașul original – dincolo de curiozitatea istorică – sau în ce se va transforma în curând. Orașul sicilian Sambuca di Sicilia, potrivit CNN, a avut atât de mult succes în atragerea cumpărătorilor de case de 1 euro încât este acum considerat „Mica Americă” a Siciliei. Nu este clar dacă locuitorii italieni din regiune sunt deranjați de asta.
Argumentul lui Pileri împotriva modelului caselor de 1 euro are sens pentru mine când este îndreptat împotriva străinilor bogați, dar se apropie și de un fel de nativism care încearcă să țină refugiații și imigranții săraci departe de Italia. Ce este, oricum, un loc „original”, când fiecare loc este produsul migrației după migrație, schimbării după schimbare? Și este un oraș cu adevărat mai bine dacă este pe jumătate gol?
Ce se întâmplă cu visurile de renaștere ale Sedini? Acum, aproape doi ani mai târziu, Forina spune că doar câțiva locuitori din Sedini s-au angajat să-și vândă casele din centrul istoric – unii pentru prețul simbolic de 1 euro, iar alții pentru un preț de pornire de aproximativ 5.000 de euro. Ea rămâne oarecum la cârmă. S-a asociat cu Maurizio Berti și cu o agenție turistică pentru a oferi un „tur grandios” al zonei vara aceasta, în speranța de a atrage cumpărători internaționali și, pentru operatorul turistic și Berti, poate și de a face ceva bani pe parcurs.
Am întrebat primărița de ce crede că atât de puțini și-au predat casele spre vânzare. Nu era sigură. A recunoscut că există deja o „lipsă de încredere” între locuitorii vechi ai orașului și puținii nou-veniți care s-au mutat recent. Tot acst efort pentru a vinde orașul străinilor, și atât de repede, pare suspicios pentru unii. Da, voiau ca orașul să supraviețuiască. Dar mulți preferau lucrurile așa cum erau.
Unul dintre scopurile fundamentale ale programului caselor de 1 euro, conform ghidurilor oficiale din Sedini, „este revitalizarea părții istorice a orașului, readucând-o la funcția sa istorică de forță motrice a vieții, culturii și activității”. Un oraș are nevoie de oameni, spun Fresi și ceilalți lideri ai orașului. Are nevoie de clienți pentru restaurantele, barurile și magazinele sale; are nevoie de oameni care să îngrijească străzile și să ridice gunoiul; are nevoie de oameni care să ajute la luarea deciziilor, să construiască casele, să-i învețe pe copii, să aibă grijă de bătrâni și să le îngrijească rănile oamenilor. Are nevoie de oameni care să aibă copii și să îngroape morții. Întrebarea, de fapt, este cine vor fi acești oameni.
Când ne-am întors acasă, în California, după propriul nostru tur grandios, nu mai eram atât de siguri de planul Sardiniei. Era departe; era cald; să trăim singuri în mijlocul naturii cu un bebeluș mic putea fi o modalitate excelentă de a-ți pierde mințile.
Dar în drum spre casă, am primit un e-mail de la un cuplu care încerca să atragă cumpărători pentru un mic sat numit Bozzolo, în regiunea Liguria de nord. E-mailul era exagerat în evocarea paradisului, dar a avut un efect. Oare am renunțat prea repede? Poate că exista un loc de vis pentru noi în Italia și pur și simplu nu-l găsiserăm încă. Sau poate ceea ce aveam nevoie pentru a fi fericiți nu era să fugim de viețile noastre, ci să păstrăm mereu posibilitatea de a fugi în buzunar, scoțând-o și răsucind-o din când în când în mâini, pentru că asta ne arăta că viața pe care o aveam deja era, de fapt, binecuvântat de bună.
Adesea îmi amintesc o excursie cu bicicleta pe care am făcut-o într-o după-amiază din vila noastră toscană, ajungând, transpirând și gâfâind, în vârful unui deal unde o casă, închisă și acoperită cu tufe, stătea liniștită în căldura arzătoare. O fereastră rămăsese deschisă, iar o perdea veche, doar o bucată de pânză acum, flutura în adiere – o sugestie de viață. Din când în când, convingându-mă că este doar pentru cercetare, mai caut pe internet să văd dacă este de vânzare.
Ştiri video recomandate
